Citind Cartea şoaptelor, am considerat opţiunea de a o traduce drept o mare onoare. Pentru că, în opinia mea, este una dintre cele mai mari cărţi scrise vreodată despre secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Pentru că este, în acelaşi timp, viguroasă şi sensibilă, pentru că prezintă în felul cel mai simplu cu putinţă cele mai complicate situaţii din viaţă, modul în care reacţionează oamenii în situaţii-limită, lupta lor cu lumea şi împotriva ei, ca şi cu ei însuşi, pentru că prezintă cele mai simple, şi, în acelaşi timp, cele mai sofisticate relaţii dintre oameni. Este o carte despre umanism şi umanitate, o carte care emană o nesfârşită dragoste de oameni. Fără îndoială că m-a impresionat profund, şi am plîns, şi am rîs, am avut momente de nostalgie, de bucurie, am suferit alături de fiecare personaj în parte, în special ştiind că fiecare dintre ele este – sau a fost – real. Fără a uita că personajul principal se numeşte Genocid. Presupun că traducerea acestei cărţi a fost într-un fel mai grea pentru mine decît pentru traducătorii ei în alte limbi – excepţie făcînd, desigur, cei care au tradus-o în limba armeană. Nu mă îndoiesc: lectura ei va fi mai grea sufleteşte pentru cititorul israelian decît pentru alţi cititori. Aparţinînd celei de-a doua generaţii a supravieţuitorilor următorului genocid, al aceluia care a urmat genocidului armenilor, nu am putut evita ca gîndurile mele să creeze o suprapunere de imagini şi situaţii. Citind despre tînara Maro, adolescenta frumoasă şi delicată care s-a aruncat în apele fluviului, pentru a scăpa de urmărirea turcilor, le-am văzut în acelaşi timp pe surorile mamei mele, două fete frumoase, inteligente, în vîrstă de 17 şi de 13 ani, şi mă gîndeam la ceea ce ştim că s-a petrecut cu ele, şi poate chiar mai mult, la ceea ce nu ştim. Am citit despre „cruciada femeilor“ şi a fost oarecum ciudat să întîlnesc aceeaşi expresie în memo