Nu-mi dau seama în ce măsură nişte simple insecte ar fi reprezentative pentru a ilustra o aşa de delicată problemă precum cea a relaţiei dintre noi şi propriile noastre fantasme existenţiale, dar iată cum au stat lucrurile: la începutul anilor '60, printre intelectualii polonezi avea un mare succes un documentar chinezesc despre furnicile roşii, genul de peliculă scurtă difuzată pe-atunci la cinema înainte de filmul propriu-zis. Nu-mi dau seama cum era condusă prezentarea lor, ce anume spunea vocea din off şi cum anume descria el relaţia dintre muncitoare şi regină, dar este cert că polonezii interpretau totul în cheie politică şi îşi dădeau coate în întuneric, satisfăcuţi. De la titlul de pe generic şi pînă la imaginea de final, totul părea o satiră socială. Prietenul polonez care mi-a povestit spunea că, de atunci, să mai fi văzut o duzină de filme despre furnici roşii - dar nici el şi nici congenerii săi nu au mai simţit fiorul. De unde rezultă că fiecare epocă are insectele şi culorile sale. Şi aşa am ajuns şi eu în situaţia ca, de-a lungul anilor '80 şi o bună parte din cei '90, să-mi înalţ în minte cîteva statui, pe care acum să le văd năruindu-se pe rînd. Iar cînd ţi se prăbuşesc statuile e chiar grav. Iată cîteva exemple. Nu-mi imaginam, bunăoară, că - de la Londra la Bucureşti - va pica în vîrtejul unor scandaluri tocmai standardul în materie de acurateţe a informaţiei, anume BBC-ul. Nu ştiu ce-a făcut el la capitolul Irak, dar ştiu ce-a făcut la capitolul Traian Ungureanu. Statuia cu trei iniţiale mi s-a fisurat bine, în dangătele de clopot din Turnul Londrei pe care şi le-a tras singură. Sau: săptămîna trecută am făcut o scurtă vizită pe la studioul bucureştean al Europei libere. Europa liberă! Păi, cînd spuneai, acum douăzeci de ani, Europa liberă, ţi se umplea gura de fericire, iar urechile de informaţii de la N.C. Munteanu şi de muzică bună de la