La Rameti, in manastirea cu acelasi nume, departe de poftele lumesti, traiesc optzeci de femei, care au ales insingurarea monahala si truda muncilor de supravietuire, adesea barbare.
Lumea a pierdut optzeci de mame, dar a castigat tot atatea duhuri arvunite Credintei. Nu stiu daca fiicele Domnului au pacatuit inainte de a se calugari si nici macar motivele care le-au silit sa paraseasca zambetul, increderea si lupta. Viata adica, viata asta pamanteasca (singura reala deocamdata!), frumoasa si urata in egala masura, in care suferi si iubesti, te inalti si te prabusesti deopotriva, constient ca nu exista o zi a corectarii "ciornei".
Marea tesatoare ne intretese in fiecare clipa splendoarea si mizeria, cum ne lamureste Ortega Y Gasset, ca victime perfecte ale destinului implacabil. Penitenta urmaselor Evei, infasurate in straiele de doliu vesnic, e trista, cumplit de trista, si dureroasa. Nefericitele fapturi se misca fara graba, dovada ca timpul, impartit intre vecernii si utrenii, n-are nici o insemnatate in chiliile mirosind a tamaie si singuratate muta. Gesturile lor sunt sarace si discrete, nascute dintr-un soi de rusinare neinteleasa profanilor, dar la ce le-ar folosi altele, gratuite si ostentative, stiut fiind ca semnul crucii inseamna doar patru miscari scurte, iar rugaciunea e o simpla genuflexiune, mai domoala insa? Despartirea definitiva de viata le-a stafidit nu numai chipul, ci si sufletul, caci, in afara florilor din glastre, vii si proaspete, totul este negru, ca o moarte nevazuta, dar infricosatoare tocmai prin aparenta absenta.
Oricand, dintr-o cuta adanca a rasei, Neinduplecata se poate arata hada si nesovaielnica, pregatita sa praseasca nenorocirea in tinutul Omului. Ura pentru semeni ori iubire de Dumnezeu, ce altceva sa indemne la reculegere perpetua alaturi de viata? Dar este posibil sa-L iubesti pe Creator cand urasti
