Faptul că medicina a cunoscut, în Statele Unite ale Americii, un progres incredibil nu justifică ignorarea unor contribuţii europene în domeniul psihiatriei. Multe tratate citează din abundenţă nume eminente din SUA, neglijând faptul că prioritatea, în unele privinţe, aparţine psihiatrilor europeni. Acelaşi lucru se petrece şi în nomenclatură, unde nord-americanii lansează cu aplomb termeni utilizaţi anterior, sub diverse forme, în literatura medicală de pe vechiul continent. Aşa se face că ultimele decenii au cunoscut „moda“ borderline, plecată de peste ocean, fără a se desluşi că multe elemente din sensul acestei noţiuni erau conţinute în alţi termeni utilizaţi mai demult. Fără a fi exhaustiv, am să încep cu un articol intitulat Pouquoi y a-t-il tant de demi-fous? publicat în anul 1929 de dr. Maurice de Fleury în revista Conferencia. Se remarcă imediat că un borderline poate fi privit ca seminebun. Cea mai recentă variantă a speciilor de „nebunie mitigată“ este expresia: folies minuscules (nebunii minuscule), pusă în circulaţie de Jacques André. Înainte de apariţia termenului borderline, psihiatrii europeni se refereau la cazurile-limită, care ocupau o zonă intermediară incertă de stări pseudonevrotice, considerând că aveau de-a face cu psihoze camuflate, latente ori cu stări aflate la frontierele schizofreniei, cu alte cuvinte la graniţa dintre nevroză şi psihoză. Preluând ideea, am „împământenit“ noţiunea în lucrarea: Personologia marginală şi psihotraumatică, echivalând termenul „borderline“ cu acela de „marginal“, înţelegând prin acesta o tulburare de personalitate ce se află la limita altor categorii de anomalii ale Selfului. Ideea prezentării cazului următor s-a născut ca urmare a unui articol* publicat de Giulio Perugi, de la Universitatea din Pisa, Michele Fornaro, de la Universitatea din Genova, şi Hagop Akiskal, de la Universitatea Publicit