Spaţiul, concept recent recuperat de istoriografie, reprezintă una dintre cele mai interesante şi utile căi de investigaţie istorică. Împrumutat din domeniul geografic, conceptul de spaţiu oferă istoricilor posibilitatea de a investiga modul în care teritoriul geografic a fost valorificat, utilizat şi imaginat de-a lungul secolelor.
Cartografia oferă, în acest sens, o serie de instrumente auxiliare prin intermediul cărora pot fi investigate cunoştinţele şi mentalităţile asociate spaţiului în diverse perioade istorice. Până în ultimele decenii ale secolului al XX-lea, istoria cartografiei a reprezentat un domeniu de cercetare marginal, hărţile întocmite în secolele trecute fiind văzute adesea drept curiozităţi, ciudăţenii sau chiar erori ale gândirii umane. Din punct de vedere strict tehnic, al acurateţii informaţiei prezentate, hărţile realizate astăzi cu ajutorul imaginilor transmise de sateliţi sunt considerate imagini fidele ale spaţiului real.
Plecând de la acest considerent, istoria cartografiei poate fi văzută printr-o optică liniară, în sensul în care hărţile realizate în trecut sunt văzute doar ca simple exerciţii, variante eronate şi naive ale cartografierii actuale . Această viziune este însă una reducţionistă – privite astfel, hărţile realizate în trecut sunt utile cercetătorilor doar în măsura în care ele se apropie de canonul cartografic actual. Ori, hărţile sunt în primul rând documente istorice cu valoare proprie, artefacte ale gândirii şi imaginaţiei umane dintr-un timp şi context istoric precis. Aceste hărţi nu sunt rezultatul unui proces tehnologic specializat (nu au rigoarea şi precizia matematică a sateliţilor), ci reprezintă produsul material al gândirii umane ancorată într-un context istoric. Imagini ale unei mentalităţi, ele reliefează prejudecăţile, stereotipurile, informaţiile şi modurile de a reprezenta spaţiul şi ist