Din cele 1.200 de familii de ghepteri din toată lumea, 5 s-au pripăşit în cartierul Plopi, o periferie a Timişoarei. Toate poartă numele de Vuhinger. Mulţi Vuhingeri au căzut seceraţi de boli grele, necruţătoare. Unii au avut o moarte fulgerătoare, căzută ca din cer. Nici vremurile nu au sprijinit trupuri. De ani de zile, de cînd le-au murit caii murani şi li s-au spart instalaţiile de spectacol, ghepterii parcă s-au stins. Copiii lor, neasemuit de frumoşi şi de fragezi, poartă pe capete, grele păcate părinteşti, săvîrşite cu tradiţie, într-o necununie de acelaşi sînge. Amanda are o gaură în inimă Rosita are împreună cu Remus patru copii şi locuiesc la drum, într-o vagonetă, între o alimentară părăsită şi o casă de român. Rosita şi Remus sînt verişori de gradul I. Ghepterii nu se iau decît între ei - gradul de rudenie de la verişor-prim încolo nu contează. Sînt împreună de 13 ani. Femeia a scos pe culme hăinuţele celui mic şi îşi face timp să stea de vorbă în vagonul din spate, unde locuieşte cumnatul ei, acum plecat la lucru. "Mă scuzaţi că vă primesc aici, numa' să-i spun fetei să termine curăţenia şi mergem dincolo, la căldură." Amanda, fata cea mare, apare în uşa vagonului, palidă, înaltă şi neasemuit de frumoasă. Maică-sa îi explică ce are de făcut şi o trimite printr-un semn, dincolo. Rosita e brună şi priveşte cu ochi mari, neiscoditori. "Vedeţi în ce sărăcie ne scăldăm, vai de capul nostru! Muncim cu ziua pe la oameni să ne cumpărăm mîncare să dăm la copii. Noi nu sîntem ţigani, domnişoară, să cerem sau să furăm. Nouă ne place munca, dar să avem ce munci." Fata mică, Beatrice, are patru anişori şi-i joacă ochişorii ca perlele. În vagonul strîmt abia încăpem noi, un dulap, o masă cu două scaune şi un pat. În jur luceşte curăţenia. "Eu am făcut curat" - se laudă Bia, învîrtindu-şi zulufii castanii pe un deget minuscul. Rosita se ridică să ne facă o cafea, dar î