S-a vorbit mult in aceasta vara despre nepasarea societatii, colectivitatii si a individului. Sociologul H. Wesley Perkins vorbeste de "fenomenul pasantului" in rindurile personalului medical. Lipsa de reactie s-ar naste dintr-un spirit de turma. Daca nici ceilalti nu fac nimic, de ce as face eu? Datele reci: Esmin Green, 49 de ani, mama a 6 copii mari, de origine jamaicana, ziliera si depresiva, a murit in aceasta vara la New York, intr-un spital din Brooklyn. Aceste informatii sint, desigur, insuficiente pentru ca moartea femeii sa atraga atentia mass-mediei. Doar ca pacienta a petrecut, inainte de a-si da ultima suflare, 24 de ore in sala de asteptare a King's County Medical Center, pavilionul G, fara ca cele 4 persoane de serviciu, care aveau o privire de ansamblu prin intermediul monitoarelor, macar sa se intereseze asupra starii pacientei. Una din cele patru camere de luat vederi a documentat precis agonia femeii, indiferenta personalului, apoi moartea si, in fine, descoperirea tardiva a decesului. Cineva a pus inregistrarile la dispozitia presei, apoi au ajuns pe internet, stirnind un imens scandal mediatic. Diagnosticul la necropsie: embolie pulmonara, data de formarea de cheaguri in venele membrelor. O afectiune tratabila, daca cineva s-ar fi gindit macar s-o intrebe de sanatate si s-o consulte pe Esmin Green in cele 24 de ore de asteptare in anticamera mortii. Femeia a murit in singuratate, inconjurata de oameni, in inima celei mai bogate tari din lume. Pe Green n-o favoriza insa nici statutul, nici biografia, nici locul unde se afla, cu atit mai putin boala cronica de care suferea - una psihica. Esmin Green venise in urma cu opt ani in Brooklyn, lasindu-si copiii acasa, in Jamaica. Venise ca sa cistige bani, pentru copii si nepoti (pe acestia nu-i vazuse niciodata). Fusesese bucatareasa si cintareata in corul bisericii. Trimisese bani acasa. La un moment d