Am putea spune astfel că in Romănia n-a avut loc, in ultimii 17 ani, o alternanţă reală Stănga-Dreapta.
La Timişoara, aleasă nu intămplător, sămbătă, 8 septembrie 2007, liderii PNL, PNŢCD şi AP au lansat platforma program a Polului de Dreapta.
Eclipsat, printre altele, şi de Inalta glandă tiroidă a celui mai iubit fiu al sondajelor comandate, momentul n-a avut un prea mare ecou.
Din perspectiva scenei noastre politice, el trebuie considerat insă important, ba chiar extrem de important.
Pentru că alcătuirea şi consolidarea unei puternice forţe de Dreapta se impun cu necesitate in Romănia aflată deja la finele tranziţiei.
Una dintre cele mai des invocate legităţi ale democraţiei autentice vizează alternanţa la putere. Alternanţă care, potrivit aceleiaşi legităţi, se supune următorului principiu: după ce Dreapta, ducănd o politică de acumulări capitaliste, creează bogăţie, vine la putere Stănga, concentrată pe redistribuirea acestei bogăţii.
S-a concretizat această legitate in istoria noastră postdecembristă?
Aparent, răspunsul ar fi pozitiv. In 1996, după şase ani de guvernare de Stănga, Dreapta a căştigat puterea. In 2000, la scrutinul din noiembrie, Dreapta a pierdut in favorea Stăngii. A venit răndul Dreptei să-şi ia revanşa şi să ajungă la guvernare in decembrie 2004.
Aparent, aşadar, am fost martorii unei alternanţe la putere. Succesiv, un partid dintr-o parte a eşicherului politic a luat locul la putere unui alt partid.
In realitate, a fost vorba doar de o alternanţă de partide. Nu insă şi de programe.
Astfel, intre 1990 şi 1996, FSN mai intăi, şi PDSR mai apoi, sub binecuvăntarea lui Ion Iliescu, a dus la guvernare o politică de stănga. Nu insă una prea pronunţată. In această perioadă s-au făcut şi retrocedări, şi privatizări cu orice preţ
