Mediul corporatist mi s-a revelat din momentul în care am primit un post de specialist în comunicare într-o companie britanică. Sătulă de biroul îmbîcsit de tutun de la Casa Presei, visam la mediul aerisit şi aseptic dintr-o companie. Aşa că, învelită în ultimele teorii de management şi comunicare internă, am păşit hotărîtă în lumea corporatistă, fără să o fi cunoscut pînă atunci decît de prin volumele groase de specialitate şi, vag, de prin filme.

Primul pas, interviul de recrutare. Într-o sală mare şi rece mă aştepta un videoproiector gata-gata să-mi preia „prezentarea“, cu care trebuia să conving echipa de „Corporate Communication“. Le-am prezentat strategia mea de comunicare internă, cu care aş fi revoluţionat mersul firmei, şi apoi am purtat cu ei o conversaţie în engleză, pentru a le dovedi că o să mă descurc în limba companiei. Am ieşit de acolo cu gîndul că le-am părut prea un outsider, aşa că mă vedeam din nou pe teren, documentîndu-mi reportajele, şi rugîndu-mă iarăşi de colegii de birou să pufăie nestingheriţi mai curînd pe terasă decît în birou, unde începuse să miroasă a uscător de tutun. Dar n-a fost aşa. După cîteva zile, am fost chemată la „Induction“, sau, mai pe înţelesul tuturor, la „botezul“ în cadrul firmei sau începutul iniţierii. Profana de mine m-am prezentat în acea dimineaţă îmbrăcată în jeanşi şi fluturînd o agendă în mînă, aşa cum mergeam de obicei la interviurile de pînă atunci. Mi s-a atras atenţia că nu e o „ţinută office“, dar se admite, dat fiind că sînt abia la botez. Încurcată un pic de situaţie, am păşit în sala în care timp de vreo zece ore am înghiţit istoricul companiei şi ce aşteptări existau faţă de cei nou-veniţi. Seara am ajuns acasă cu un diplomat plin de hîrtii şi deja mă vedeam vîslind printre blocajele de comunicare ale companiei.

În scurt timp, mi s-au predat şi regulile vestimentare ale firmei – sacou