V-aş cere îngăduinţa, dragi cititori, să republic aici o notaţie de jurnal indirect, care va apărea curând în librării, scrisă cu patru ani în urmă. Aş vrea să fie citită ca un semn de simpatie pentru scriitoarea germană, născută în Banat, care trebuia să fie nervul catalizator, în aceste zile, la FILIT, dar pe care o aşteptăm, însănătoşită, la ediţiile viitoare. Iată textul meu de atunci:
„15 octombrie 2009.
După zeci de ani de vaiete autocompătimitoare şi acuze pătimaşe aduse conspiraţiei mondiale împotriva literaturii române, după nenumărate episoade şi versiuni, poveşti şi conjuncturi ale insucceselor la obţinerea Premiului Nobel pentru Literatură a vechilor nominalizaţi (Lucian Blaga, Mircea Eliade, Nichita Stănescu), după copioase speculaţii că numai Norman Manea ar avea susţinerea logistică necesară pentru aşa ceva, doamna Herta Müller a adus, precum o celebră eroina a lui Saacher-Masoch, o şfichiuitoare, dar frisonantă, asurzitoare, linişte.
Din fericire, în cazul Hertei Müller, cutuma discutabilă, de un stângism conformist al Academiei Suedeze, ca guvernul statului celui nominalizat să-şi de-a acordul pentru susţinerea lui, n-a avut niciun efect negativ. Ea este cetăţean german, scrie dintotdeauna în limba germană şi Nobelul din acest an revine literaturii germane şi nu, cum imprudent s-au grăbit să anunţe câteva televiziuni însetate de puncte de audienţă, României. Pentru că, atunci când a fost cazul, meschinăria resentimentară românescă nu s-a dezminţit (vezi delaţiunea odioasă a lui Zaharia Stancu împotriva lui Lucian Blaga, maşinaţiunile tovarăşului Miron Constantinescu împotriva lui Eliade sau chiar comentariile acre de acum la adresa Hertei Müller a găştii pro Cărtărescu). Aşa încât trebuie spus că a fost oarecum norocul nostru că nominalizata este scriitoare de expresie germană, o scriitoare germană însă cu profunde rădăcini