Viaţa în colectivitate nu este deloc simplă. Nefiind sihaştri, trebuie mereu să ne supunem unor reguli care ne încorsetează libertatea de a pune în practică fix ce ne trece prin minte în clipa respectivă. Trebuie mereu să avem grijă să nu încălcăm libertatea şi confortul celorlalţi, să nu ne repezim la fructele altora sau la fructele care pot face rău altora. Regulile sînt impuse, în funcţie de împrejurări, de voinţa majorităţii sau de cea a celor ce şi-au impus puterea. La noi adesea pare că regulile formale nu contează. Să fie oare ele înlocuite de o regulă a nerespectării regulilor formale? Este oare legitimă o astfel de situaţie? Să fie oare legitimată de schimbarea socială, de progres, cel care s-a înfăptuit mereu accesînd noi şi noi fructe oprite?
Fapte
Îmi tot revine în memorie imaginea unui tînăr de 17-18 ani, fumînd în lift şi care îmi răspunde la atenţionare menţionînd că "de-aia e lege, ca să fie încălcată!". Îmi aduce aminte de anii â80, cînd regula respectată de toţi era dubla morală, acel "zicem ca ei şi facem ca noi" utilizat la scară naţională ca strategie de supravieţuire. Regimul era unul totalitar, lipsit de legitimitate, iar regulile sale erau general caracterizate drept strîmbe. Era prin urmare firesc să le încalci.
Tînărul din lift a crescut însă într-o eră nouă, în care regulile - cel puţin teoretic - ne reprezintă. Statul este, la urma urmei, o simplă convenţie, un contract social, cum descoperise Rousseau în urmă cu cîteva secole, un set de reguli la care toţi aderă şi se angajează să le respecte, pentru a putea trăi în linişte laolaltă. Mai are rost acum o dublă morală? Are rost să încălcăm regulile pentru a obţine un mic avantaj, satisfacerea unei mici plăceri, cum ar fi să fumăm cu cîteva secunde mai devreme, în detrimentul celorlalţi, cărora le afumăm liftul?
Sau poate că, de fapt, premisa de la care plec este
