Ognjen Spahic este scriitor muntenegrean, tînăr şi bine cotat, şi a venit în Romånia invitat de organizatorii Festivalului Internaţional de Literatură (FILB), aflat la a treia ediţie. A vorbit despre situaţia literaturii în spaţiul fostei Iugoslavii, a insistat să se prezinte ca un scriitor pentru care graniţa nu intră în fişa biografică şi a vorbit despre naşterea romanului Copiii lui Hansen (Polirom, 2010, traducere de Annemarie Sorescu Marinkovic), care are ca temă viaţa în leprozeria de la Tichileşti, ultima de acest fel din Europa. Înţeleg că nu eşti la prima vizită în Romånia. Ai venit să faci şi muncă de documentare pentru roman? Nu. Am vizitat România împreună cu un grup de scriitori din Europa, într-o călătorie cu trenul din Bucureşti la Istanbul. Eram foarte incitat să ajung aici pentru că, după cum ştii, acţiunea romanului meu este plasată în România. Toate experienţele legate de România, atunci cînd am vizitat-o, au fost legate de tot felul de întrebări pe care mi le-am pus ca om care scrisese un roman plasat în acest loc. Mă întrebam dacă nu am făcut vreo greşeală. Din fericire, nu făcusem. Descrierile sînt foarte realiste, dar chiar dacă nu ar excela în asta, nu cred că ar fi fost o pierdere, pentru că romanul este, pînă la urmă, despre un univers închis, ermetic, care se întîmplă să fie acea leprozerie de la Tichileşti. Cum de ai ales, totuşi, să scrii despre asta? Nu e un subiect nici prea comod, nici prea senin şi nici atît de cunoscut. Este pură ficţiune. Mă tot întreabă oamenii dacă am scris o carte despre leprozeria de la Tichileşti. Nu, nu asta am făcut. Singurul fapt real din carte este prima propoziţie: că ultima leprozerie din Europa se află în România. Am scris acea propoziţie acum şapte ani, după ce am citit o ştire emisă de Agenţia Reuers. Am fost şocat cînd am auzit că un loc ca ăsta există în Europa şi m-am hotărît să-mi clădesc