Un don Quijote al dramaturgiei
Cad regimuri, se schimbă guverne, instituţiile culturale trec prin tot felul de crize, dar Iosif Naghiu continuă să scrie teatru. Ar continua probabil să scrie chiar şi dacă genul n-ar mai interesa pe nimeni. Devotamentul său se manifestă nu numai la masa de scris, ci şi în viaţa publică, prin susţinerea tinerilor dramaturgi, participarea la dezbateri televizate, prezenţa la premiere etc. Argumentele despre inevitabilul declin al teatrului într-un moment istoric nefavorabil nu-l impresionează pe Iosif Naghiu. "Piară lumea, dar rămână teatrul!" - aceasta pare să fie deviza sa.
Şi teatrul românesc "rămâne" tocmai prin contribuţia lui Iosif Naghiu şi a altor pasionaţi ca el.
Fervoarea omului de teatru se manifestă şi în textele propriu-zise, ca o inepuizabilă inventivitate. Volumul cu titlul Teatru scurt, apărut recent, îl captivează pe cititor (ca să nu mai vorbim de virtualul spectator) prin schimbarea rapidă a unghiului de observare a lumii , prin sinceritatea energică a reprezentărilor, prin îndrăzneala - şi eficacitatea artistică - a metaforelor.
Este adevărat că aceste texte nu pot fi judecate ca texte în sine, ci ca proiecte ale unor spectacole. însă ele îşi conţin propria regie, astfel încât spectacolele respective prind viaţă în mintea cititorului. Parafrazând versurile lui Nichita Stănescu, despre un cititor al teatrului lui Iosif Naghiu se poate spune că îi aude pe nenăscuţii spectatori pe nenăscuţii actori cum îi aplaudă.
Iată un exemplu. Piesa intitulată Weekend ne prezintă o familie (formată din "MAX, profesor de istorie sau filozofie, 40-45 de ani, MAMA, soţia lui şi BEN, fiul lor, 15-16 ani") care a ieşit la iarbă verde. în scurtă vreme, se creează o neaşteptată situaţie dramatică, pe care autorul o de
