Dintre melomanii care frecventează chiar si în mod curent sălile noastre de concert, putini sunt aceia care pot întelege avatarurile si adaptările, conditionările si limitările cărora le este supusă stagiunea de concerte de la nivelul proiectului si până la acela al realizării în fapt sonor. Evident, lipsa sustinerii materiale, financiare, este determinantă stabilind o tranzitie păgubitoare, cum se stie, la nivelul tuturor institutiilor de cultură. Nu, nu putem fi de acord cu decizia fostului prim-ministru britanic, D-na Margaret Thatcher, care - la începutul anilor ^90 - recomanda falimentarea si, în consecintă, desfiintarea unei celebre companii de teatru shakespeare-iene doar pe motivul aparitiei dificultătilor financiare. În Franta, cu decenii în urmă, André Malraux - în egală măsură un ilustru ministru al culturii - recomanda implicarea temeinică a statului în sustinerea valorilor nationale, a institutiilor nationale de cultură. Căci institutiile de cultură produc bunuri culturale, aduc beneficii spirituale si nu materiale, pe un circuit ce păstrează o independentă relativă fată de regulile economiei de piată. Aici intervine rolul statului, al guvernului, de redistribuire a mijloacelor financiare.
Unde ne situăm noi în acesti ani ai unei tranzitii prelungite, ai unei tranzitii - o numim cu totii! - nefericite? Evident în zona jumătătilor de măsură care nu te lasă nici să trăiesti si nici să mori.
Sunt gânduri prilejuite de situatii ce devin simptomatice pentru starea institutiilor de cultură, pentru starea culturii, la noi, în acest sfârsit de secol. Sunt gânduri prilejuite de situatiile de precaritate în care se află, spre exemplu, importante colective simfonice ale tării. Filarmonica din Iasi a fost înfiintată cu peste cinci decenii în urmă, în anii războiului, de însusi George Enescu. Astăzi, în ani de pace - să-i numim astfe