Nu mi-am terminat seria de case, dar, pentru că am depăşit jumătatea şi se pregăteşte, oricum, partea mai hard şi mai actuală, am decis să fac o pauză. Mai ales că mi s-a întîmplat un lucru destul de incredibil: am găsit, în locul de unde închiriem filme de obicei (Music Box), un film care a marcat o epocă: Moscova nu crede în lacrimi, în regia lui Vladimir Menshov, cu Vera Alentova şi Alexei Batalov. Cîţi am prins vremurile de atunci ne aducem aminte că filmul respectiv, prin anii '80, a fost un boom de casă. Nu valoarea artistică a producţiei, care - pare-mi-se - a şi luat Oscarul pentru cel mai bun film străin, este, aici, obiect de interes. Ci semnele unei lumi pe care am trăit-o, parţial, şi care a dispărut, cel puţin în manifestările ei exterioare. Filmul începe în Moscova anului 1958, la "Căminul pentru muncitori". De fapt - "pentru muncitoare", căci cele trei eroine ale filmului, toate fete ale muncii, într-un asemenea stabiliment locuiesc. Realismul-socialist sau - să zicem - faţa lui mai tîrzie şi mai umană capătă, după atîta timp, nuanţe romantice şi, evident, nostalgice. Ca şi în cazul filmelor româneşti ca, de pildă, Liceenii (a fost primul care mi-a venit în minte pentru că şi acolo erau nişte scene la cămin) sau Declaraţie de dragoste care, în perioada respectivă, ni se păreau stupide, timpul neutralizează prejudecăţile epocii, ba chiar le idealizează. La modul concret: dacă în copilăria mea (e drept, cu mult mai tîrzie), rochiile înflorate, pe talie, capoatele, părul permanent sau vitrinele erau considerate, în cercurile trendy, de prost-gust şi low-class (deşi pe atunci, teoretic, nu existau clase sociale), în Moscova nu crede în lacrimi, privite din alt timp, mi s-au părut înduioşătoare. Brusc, le-am simţit în legătură cu copilăria mea şi le-am pus asociat cu rochiile, oarecum asemănătoare, ale bunicii (care, de fapt, erau din alt film şi se încadra