La sfârşitul anului trecut au apărut unul după altul două romane, care conţin cuvântul „adulter” în titlu: „Adulter cu smochine şi pescăruşi” de Adrian Cioroianu (Ed. Curtea-Veche) şi „Adulterul” de Maria Marian (Ed. Semne).

Mi-am spus în sinea mea, maliţios, că în sfârşit literatura română se maturizează. Romanele noastre cuprind de obicei poveşti de dragoste frumoase, dar naive, nu şi iubiri dramatice, ilegale şi periculoase, de genul adulterului. În dragoste, prea multă legitimitate strică. Nu avem, încă, un roman zguduitor, ca „Anna Karenina”, care nu întâmplător a fost comentat şi răscomentat, ecranizat şi reecranizat şi în cele din urmă mitologizat.

Am citit, deci, repede cele două romane, care mi-au plăcut foarte mult, fiecare în felul lui.

Adrian Cioroianu este un răsfăţat al soartei, un Adonis − al lumii universitare, al diplomaţiei şi al publicisticii. Strălucit profesor de istorie, autor al unor captivante cărţi despre culisele vieţii politice internaţionale, a fost, după cum se ştie, şi Ministru de Externe al României. Inteligent, informat şi mai frumos decât Brad Pitt, le cucerea de la primele fraze pe doamnele de fier din conducerea altor ţări. Dacă în funcţia de preşedinte al Rusiei ar fi fost o femeie, n-am nicio îndoială că, după o discuţie cu Adrian Cioroianu, ar fi dat imediat dispoziţie să ne fie restituit tezaurul.

Romanul „Adulter cu smochine şi pescăruşi”, alert, exuberant, de un cosmopolitism dezinvolt (fără urmă de exhibiţionism turistic) este expresia acestei naturi fericite. L-am întrebat pe Adrian Cioroianu, ca să-l tachinez (la o lansare a cărţii lui, la care am vorbit şi eu), de ce mai era nevoie de smochine şi pescăruşi. Nu era îndeajuns adulterul? Nu oferea el destulă încântare ca să nu mai fie nevoie, în completare, de o recuzită romantic-exotică? În realitate, ştiam răspunsul. Această recuzită – formată din nu