Cred că era prin 2000, tocmai sosisem la Berlin cu o bursă de un an când, la un restaurant din Prenzlauer Berg cu decoraţiuni minimaliste, mi-am întâlnit pentru prima dată colegii: scriitori din toată lumea.

Între ei, o tânără poloneză care azi e o celebritate, Olga Tokarczuk, minionă, simpatică, tunsă scurt, cu părul vopsit negru şi dat cu gel, încât îi stătea ţepos ca la un arici. M-am împrietenit imediat cu fata asta deschisă şi veselă şi, în colţul nostru est-european, am început să vorbim despre ale noastre: moştenirea comună pe care ne-a lăsat-o comunismul. Asemănări, diferenţe, etape... Reieşea, în cazul Poloniei, ca şi al României, un "peisaj după bătălie": lumi în derută, care nu-şi mai găseau reperele, pentru care tranziţia era un calvar înspăimântător.

Pentru mine, însă, nu exista comparaţie între cele două cazuri, nici înainte, nici după căderea cortinei de fier. Într-un discurs emoţional, încălzit puţin prea mult de vinul excelent de la masă, mi-am arătat marea admiraţie faţă de poporul polonez şi mai ales dezamăgirea cruntă în faţa realităţilor româneşti. I-am vorbit Olgăi despre persistenţa la noi a structurilor comuniste şi securiste, despre ticăloşie şi manipulare, despre incompetenţă şi corupţie, despre un popor bolnav, de la care nu poţi aştepta nimic bun. Nu l-am ocolit pe Cioran, cu boicotarea istoriei, cu eterna resemnare a unui popor de ţărani (în contrast cu polonezii sau maghiarii a căror aristocraţie a fost puternică şi numeroasă), nu am uitat nici conservatorismul şi autismul social al Bisericii Ortodoxe, în comparaţie cu marele rol al catolicismului în istoria polonezilor, inclusiv în rezistenţa anticomunistă. Mi-am vărsat, cum se zice, tot amarul, toată furia neputincioasă, toată obida de a fi martor la degringolada poporului din care făceam parte, la neputinţa sa de a fi altfel decât este, de a trăi altfel decât t