Am extras cândva corpuri delicte din maşina în care un fost iubit de-al meu culegea corpuri frumoase.
Vestigii şocante am găsit în torpedou, unde se pitea, printre bonuri de benzină şi hărţi vechi, nişte gumă de mestecat cum noi doi nu plescăiserăm în viaţa noastră: camforată, cu un gust idiot.
Piese incriminatoare din maşinile prietenelor mele au trecut şi pe la mine prin casă, aduse de ele, laolaltă cu disperarea şi sughiţurile aferente. Culegeau din automobilul inimii lor ambalaje de bomboane care nu intrau în targetul familiei. Sau scame de mohair de-un roz inexistent în casa lor. Sau câte-un fir de ciuf care nu se potrivea cu nicio lungime din aria coşmeliei. Sau staniolul de la ciocolata care, mai mult ca sigur, fusese molfăită în doi: el conducând, ea îndesându-i pătrăţele în gură.
Dar ţin minte că, mai mult decât nasturii roşii sau cerceii căzuţi printre banchete, ne dureau chitanţele de la hoteluri de munte, de la benzinării de pe malul mării, de la restaurante unde ne duseseră şi pe noi, cândva. Unde visaserăm că vom singurele, eternele, adoratele. De fapt, iubesc maşina, fiindcă şopteşte adevăruri tragice, vindecându-mă de prostie. Maşina îşi trădează complicele duplicitar. Apoi, deşi o doare, îmi dă voie să-i trântesc portiera, ca să-i arăt infamului cum arată o femeie şi-un destin care nu vor să-şi pună viaţa în marşarier. Simona Catrina este editor coordonator "Tango"