Aşa cum găsesc în supermarché-urile Franţei făină de grîu produsă în Germania sau paste făinoase fabricate în Italia, mi-aş dori să pot cumpăra, spre exemplu, magiun de prune sau castraveţi muraţi made in România. Adică made in UE, pînă una-alta. Mă mulţumesc, de poftă, şi dacă am noroc să găsesc, cu castraveţii muraţi, foarte buni de altfel – poate un pic prea duri şi un pic prea săraţi –, făcuţi în Israel, de la raionul cuisine du monde. În vremuri de profundă criză europeană, există oare un mod de a cumpăra... european? Cu alte cuvinte, ne-a intrat Europa... în reflex?

Angoasantă cum e, criza e bună. Criza e un revelator (chimic) a ceea ce este şi a ceea ce nu este Europa. Apar structurile prin care o gîndim, schematic şi polarizat, radical. În Europa există elevi buni şi elevi răi. Nord şi Sud. Harnici şi leneşi. Cumpătaţi şi risipitori. Există „Merkozy“ (Angela Merkel & Nicolas Sarkozy) şi restul lumii. Ţări de triplu A – solvabile, dacă se împrumută, şi ţări declasate – riscante, dacă cer credite de la băncile internaţionale. Există zona euro şi alte monede. Bancheri veroşi şi îndatoraţi inconştienţi. Criza gîdilă sensibilităţile xenofobe şi hrăneşte puseurile naţionaliste (protecţioniste). De exemplu, în plină criză, Europa a aflat (cu stupoare) că ţiganii sînt cetăţeni europeni. (Răspîndiţi în Europa, românii au aflat şi ei că ţiganii sînt... români – dar asta e o altă. Delocalizările întreprinderilor, mai întîi din zona euro şi apoi din Europa efectiv, prefigurează o Europă deşert postindustrial, postmanufactural, care, alături de pierderea încetul cu încetul a memoriei de a produce local (savoir faire), ar trebui să-şi fie suficientă ca Europă a serviciilor. Dar nu-şi este. Pe piaţa mondială euro e prea puternic, iar în zona euro forţa de muncă – prea scumpă. Unele ţări europene produc puţin, exportă şi mai puţin, dar consumă mult, pe datorie. În