Într-o vreme, printre tineri se spunea că se merge la "un ceai". Un ardelean serios m-a întrebat odată de ce noi, bucureştenii, ne prostim aşa, şi nu zicem lucrurilor pe nume, adică la chef să-i zicem chef sau petrecere, nu ceai sau alte prostii... Mai tîrziu, termenul de "ceai" s-a transformat în "bairam". Una peste alta, indiferent cum i s-a zis, esenţa a fost aceeaşi în toate vremurile. Cît mai lichidă. Iar de-a lungul timpului, am asistat la tot felul de manifestări demne de acest nume. Şi în general, cu cît mizeria e mai mare, cu atît chefurile sînt mai tari. De exemplu, odată, la Băile Herculane locuiam împreună cu nişte muncitori în nişte barăci de carton. Ne ocupam cu prospecţiunile geologice. În acelaşi "ansamblu de locuinţe" stăteau şi unii care lucrau la nu ştiu ce aducţiuni de apă. Au venit într-o zi la un chef de-al muncitorilor noştri, care sărbătoreau ziua de naştere a unuia dintre ei. Se bea, se mînca şi se rîdea. Unii se duceau, din cînd în cînd, să se mai răcorească în rîul care trecea prin apropiere. Muncitorii de la ape au plecat însă foarte dezamăgiţi, zicînd că ăla nu e chef. "Să veniţi odată pe la noi cînd petrecem, să vedeţi cum stau mesele şi scaunele pe pereţi" - ne-a zis unul dintre ei. Am crezut atunci c-o fi vreo vorbă, aşa, cînd vrei să descrii o petrecere straşnică. Peste vreo două săptămîni însă, am fost invitaţi în baraca lor, la chef, şi nu mică ne-a fost mirarea să descoperim că principala lor ocupaţie, morţi de beţi fiind deja cu toţii, era să bată în cuie mesele şi scaunele pe pereţii şi pe tavanul de catron presat din care era făcută baraca. Mai beau un pahar, mai luau un scaun şi-l "lipeau" de tavan... La un moment dat, au apelat şi la mesele şi scaunele noastre, ale lor fiind deja toate "lipite". N-am mai văzut şi nici n-am mai auzit vreodată aşa ceva, dar mi-a rămas în minte imaginea acelor indivizi în maiouri, cu priviri