In anul 1974, toata suflarea omeneasca de pe valea Argesului a trait o spaima cumplita. Timp de cateva ore, toti au crezut ca barajul de la Vidraru s-a spart. Un puhoi de apa tasnea din el si matura totul in cale.
"Nu s-a spart barajul. A cedat zona dintre cele doua vane actionate electric care inchideau una din galeriile prin care se facea golirea de fund a lacului. Ceea ce a permis ca prin baraj sa treaca o lama de apa cu un debit de 800 de metri cubi pe secunda si o forta de vreo 10-12 atmosfere", a declarat Simion Gheata, maistru pe vremea aceea la Hidroconstructia, constructorul barajului Vidraru. La randul lor, reprezentantii Hidroconstructia apreciaza ca, din cauza unei greseli de manevra, prin galeria de scurgere s-au revarsat atunci circa 400 de metri cubi de apa pe secunda. "Vana din exterior - o poarta de vreo 10 tone, care trebuie sa retina apa in baraj - si blindajul de 16 milimetri grosime, ce captusea galeria pe o lungime de 80 de metri, au fost zburate de lovitura de berbec a apei. S-au gasit la vreo 500 de metri distanta", sustine Florica Braileanu, sef Sectie Productie la Hidroconstructia Arges. In drumul sau nebun pe vale, puhoiul a zburat tot ce-a gasit in cale, inclusiv sursa ce alimenta sistemul de inchidere a vanelor. Rezultatul: vana interioara, desi intreaga, nu a putut fi folosita. "A durat patru ore pana la reinchiderea acesteia. Solutia a gasit-o inginerul Mengher, fostul sef de santier de la baraj, care a venit pana sus la noi - atunci lucram la tunelul de pe Transfagarasan - ca sa ia grupul nostru electrogen", isi aminteste Gheata. "A ajuns inapoi la Vidraru exact la timp ca sa salveze hidrocentrala, ca apa ajunsese deja la poarta uzinei. Daca Mengher mai intarzia cel mult o ora, apa ar fi inundat puturile de acces, de aerare si de cablaj ale centralei si aceasta ar fi fost distrusa", a adaugat el.
PROPORTIILE DEZASTRULUI. Da
