Grigore Vieru a fost mai mult decât un poet. El a fost un simbol al Basarabiei înstrăinate.
Despre Euclid se spune că în timpul războiului dintre oraşele Megara şi Atena părăsea pe ascuns Megara, deghizat în rochii femeieşti, întru a nu fi recunoscut, şi se strecura în Atena asediată ca să-l asculte pe Socrate. În timpul războiului de la Nistru din 1992 ştiam intelectuali din Transnistria, cei mai mulţi membri ai cenaclului Vatra, care, asumându-şi toate riscurile, se furişau din localităţile de dincolo de Nistru ca să ajungă la Chişinău, întru a-l asculta pe Grigore Vieru la manifestări, nici pe departe politice, ei întorcându-se acasă cu ziare româneşti editate la Chişinău şi cu autografele poetului drag, care echivalau pe atunci cu nişte sentinţe de condamnare la viaţă sau la moarte...
AZIMA. Prin intermediul creaţiei poetului ţara a aflat încă în anii '70 că Basarabia cea răpită de la trupul ei trăieşte. (...) Când revenea de la Bucureşti, compartimentul trenului era plin cu saci cu cărţi. Cărţile aduse de el - Iorga, Blaga, Preda, Stănescu etc. - le-a citit aproape un sfert de Chişinău. Nu era zgârcit, le "împărtăşea" şi altora, ca pe o azimă. Într-o perioadă de deznaţionalizare feroce a Basarabiei, de la el, dar şi din acele cărţi, generaţia noastră a pătruns adevăratele sensuri ale noţiunilor de Patrie, Neam, Limbă, Istorie, sovietizate excesiv. El a crescut generaţii de cititori în spirit românesc. A alcătuit abecedare, manuale pentru şcoală, a compus cântece care să ne îmbărbăteze. Poeziile lui Vieru, odată scrise nu mai erau ale lui. El era al lor. Profilul poetului, felul de a fi, de a rosti cuvintele, parcă fusese modelat de acestea. Unele dintre poemele sale deveniseră cântece. Multe deveniseră folclor. Lumea le rostea, trecându-le din gură în gură, omiţând numele autorului. La începutul anilor '70 eram studen
