Am înţeles de ce Quentin Tarantino pune Gravity 3D între filmele sale favorite din acest an. Efectele de real în imagini ale omului în spaţiul sideral sunt de multe ori ameţitoare. Simţi că eşti acolo, în hăul de sus, rupt din îmbrăţişarea mamei Geea. Că poate să cedeze în orice clipă cordonul ombilical care te leagă de navă şi că te vei transforma într-un obiect cosmic agitat pentru o vreme, etern liniştit apoi, împins doar de vânturile solare.

Pământul e sub tine, ca o imensă pânză pictată rotund, în albastru şi alb, un decor artificial, mult mai puţin real decât propria respiraţie în cască. Uneori te simţi Dumnezeu, alteori o băşică de abur care poate fi redusă la molecule într-o milionime de secundă.

Fascinantă este mobilitatea „filmării” în realitatea digitală. De obicei camera încremeneşte respectuoasă, în panorame statice, în faţa desfăşurărilor de minunăţii pixelate ale computerului. În viziunea lui Alfonso Cuarón, perspectivele obiective ale Spaţiului alternează cu cadre ultrasubiective – interiorul căştii perceput de astronaut – , se scurg multe minute fără tăietură de montaj, tăcerea vacuumului interstelar e vie – un soi de realism cuantic gen Puiu -Porumboiu pe fundal cosmic!

Şi Gravity nu e un film SF, este contemporary space fiction, fără vreo ipoteză suprareală. Aluziile vizuale la iluştri înaintaşi SF, 2001- A Space Odyssey, Alien sau Wall-E nu fac decât să întărească ce zice autorul Avataralului, James Cameron: „E cel mai bun film despre Spaţiu făcut vreodată”.

Iar Sandra Bullock nu e doar o anexă a marilor desfăşurări CGI, cum se întâmplă în multe producţii SF în care computerul este eroul principal. Jucând şi vorbind de una singură mai mult de jumătate din film, în vid sau în interioare de navă claustrofobice, reuşeşte să-ţi fixeze privirea pe chipul ei, după ce tocmai ai văzut o catastrofă spaţială care ţi-a tăiat res