Rolul criticului nu mai este cel de judeca şi sancţiona vulnerabilităţile, ci de a discerne, evalua şi înţelege.
În ochii multora, critica plastică trece drept o preocupare mai curând evazivă, inclasabilă, oarecum duplicitară, greu de încadrat în tipare ferme, predictibile. Unele dubii vizează ambalajul lingvistic utilizat, deseori ambiguu, esoteric şi pretenţios, altele - finalitatea vizată sau presupusul ei partizanat. Putem vorbi despre „inocenţă” în critică? Este aceasta din urmă străină oricărei forme de interes? Sunt licite şi justificate parti-pris-urile asumate?
Nu cred să existe critic care să fi fost ocolit de întrebări „binevoitoare”, simulând deopotrivă curiozitatea şi vigilenţa, menite a determina coordonatele precise ale poziţionării sale (De partea cui eşti? Ce artist îţi place? Pe cine nu agreezi?). Spectrul opţiunilor posibile este, de bună seamă, destul de limitat. Poţi fi, bunăoară, de partea „generaţiei tinere” sau de cea a artiştilor „consacraţi”, „cu experienţă” şi recunoaştere, aflaţi la zenitul carierei. Poţi fi anturat de „aventurieri” postmoderni (radicali, ironici, superficiali sau frivoli), majoritatea quasi-anonimi, ori de „clasicii” consecvenţi, recomandaţi de fidela şi prelunga exersare a aceloraşi motive. Poţi fi de partea venerabililor „slujitori ai frumosului” sau, dimpotrivă, de partea celor care îl sfidează, persiflează sau nesocotesc. Te poţi ralia mai degrabă „conceptualilor”, experimentalilor şi artiştilor performativi, ignorându-i superior pe „tehnicieni” sau pe cei ce excelează în dexterităţi „manuale”. Poţi fi, în ultimă instanţă, de partea artiştilor în genere sau cu totul împotriva lor.
Critica aplicată artelor vizuale are - se ştie - un profil aparte. Petrecându-se direct, în faţa publicului şi a autorului, ea evită pe cât posibil asprimile şi contondenţele fals-justiţiare. Diplomaţia discursivă