Momentele de vârf ale istoriei politice - campaniile electorale, de pildă - modifică radical, pentru un timp, ierarhia oamenilor şi a valorilor.
Personaje de mâna a doua ocupă brusc scena, devin vedete, polarizează atenţia şi monopolizează dezbaterea publică. Se discută aprins despre idei generale şi vagi, se optează pătimaş, pornind de la criterii neconcludente. Se strică prietenii, se fac alianţe implauzibile, se alunecă vertiginos în bufonadă şi carnaval.
În asemenea momente, mi se pare cu atât mai util să reamintim spiritului comunitar câteva portrete din altă categorie: oameni de anvergură, caractere puternice, inteligenţe armonioase care, fără să fi invadat culoarele gloriei de circumstanţă, au contribuit, discret, dar durabil, la purificarea aerului din jur.
Un astfel de om a fost profesorul Dan Sluşanschi. Cel care a dat monumentale versiuni româneşti ale „Iliadei", „Odiseii" şi „Eneidei", editorul lui Dimitrie Cantemir, spectaculosul filolog indo-europenist şi rigurosul pedagog a sfârşit prea devreme, admirat de cunoscători, dar nerecunoscut public la nivelul performanţei sale.
N-a fost membru al Academiei Române, n-a fost flancat, în eforturile sale, de instituţii eficiente, n-a reuşit să-i convingă pe administratorii educaţiei naţionale de necesitatea unei urgente reforme a învăţămîntului clasic, deşi s-a luptat pentru asta cu o energie inepuizabilă. A fost un luptător tenace, dar n-a reuşit să câştige bătălia cu ceea ce numea, uneori, „incultura militantă" a contemporanilor.
„Am ajuns - îmi scria în decembrie 2007 - să nu ne mai deranjeze cum ne înjosim singuri limba, cultura şi învăţământul umanist. Dacă aşa este - şi aşa este! - mă despart cu tristeţe de ceea ce am dorit o viaţă să fie Şcoala Românească şi nu se arată a fi decât un subprodus al câte unui subministru..."
În amintirea mea, profesorul Sluşanschi nu rămîne