Să ne înţelegem: nu este vorba de credinţă şi de libertatea ei în toate formele sale de manifestare. Acestea sunt perfect asigurate în toate ţările democratice în care, ca religie, creştinii sunt majoritari. Este vorba de relaţia Stat-Biserică.
La scurt timp de la izbucnirea revoltelor din ţările arabe - mai corect spus, musulmane -, eveniment numit generic “primăvara arabă”, am scris că această primăvară s-a schimbat, repede, în iarnă. Doar în Tunisia şi Algeria, ţări aflate de mai multă vreme sub influenţa europeană, putem vorbi de un oarecare avans pe calea democraţiei de tip euro-atlantic. În rest, situaţia ori s-a complicat, ca în Egipt, Siria şi, recent, Turcia ori s-a revenit la status quo ante ca în Emiratele din Golf. În ce priveşte Yemenul, nimeni nu ştie exact ce se petrece acolo.
De aceea, nu mă miră că Egiptul se află, iarăşi, în fierbere, iar dacă cele două părţi îşi menţin poziţiile pe care le proclamă zilnic, atunci fierberea va da în clocot. Toată presa internaţională şi toate marile cancelarii stau cu ochii pe Egipt şi este normal să fie aşa pentru că Egiptul nu este o ţară oarecare. Lăsând la o parte istoria sa multimilenară unică, Egiptul este cea mai mare ţară musulmană, ca număr de locuitori, şi principalul factor de echilibru în cazanul aflat mereu sub presiune - iar, uneori, în fierbere - numit Orientul Apropiat şi Mijlociu.
De vreo săptămână şi ceva, în Egipt evenimentele se succed cu o viteză uluitoare. Cine şi-ar fi închipuit că doar la un an de la alegerile prezidenţiale şi de la victoria electorală a Fraţilor Musulmani, preşedintele M.Morsi va fi răsturnat şi Fraţii înlăturaţi de la putere?
Şi, totuşi, au existat şi există minţi lucide care ştiau că acolo lucrurile nu se vor linişti. Mă număr printre cei care au avut îndoieli mari în ce priveşte stabilitatea regimului Fraţilor Musulmani şi pot dovedi asta cu artic
