Într-o amiază caldă şi luminoasă, pe la marginea centrului vechi al Sienei, la colţul a două străzi pietruite, am trecut pe lîngă un mic restaurant. Privind în adîncimea întunecoasă a localului, am zărit lucirea roş-verzuie a unei mulţimi de sticle de vin aşezate soldăţeşte pe cîte două rînduri, pe rafturi construite din tavan pînă la podea şi de la peretele din stînga pînă la cel din dreapta... ca o bibliotecă. Ne-am decis atunci să ne oprim acolo, să mîncăm şi să "citim" ceva de pe acele rafturi.
Fiind singurii clienţi în acel moment, am fost aşezaţi la masa aflată jumătate afară şi jumătate înăuntru, în cadrul ferestrelor ce fuseseră rabatate, în vitrină, cum ar veni. Trecătorii trebuiau să vadă că restaurantul are lume. Am comandat un chianti nu prea scump. Chelnerul cu spatele foarte drept, care părea şi proprietar, ne-a spus însă că ne oferă din partea casei un vin mai scump, ceea ce nu ne-a displăcut deloc.
A apărut apoi un bărbat mai în vîrstă, care părea tatăl celui dintîi şi ţinea spatele şi mai drept. În mîini avea nişte pahare mari cît capul unui copil. În ele ne-a fost turnată, încetişor, licoarea rubinie. Ciocnite, paharele acelea sunau precum clopotele din domul Sienei, cel în care sînt sculptate capetele tuturor papilor.
După masă ne-am întins la soare pe cărămizile calde din piaţa Senioriei, alături de sute de alţi turişti. În toropeala acelei după amieze, am şi uitat cum se chema restaurantul. Nu contează, în Siena se găsesc zeci de astfel de locuri.
Într-o amiază caldă şi luminoasă, pe la marginea centrului vechi al Sienei, la colţul a două străzi pietruite, am trecut pe lîngă un mic restaurant. Privind în adîncimea întunecoasă a localului, am zărit lucirea roş-verzuie a unei mulţimi de sticle de vin aşezate soldăţeşte pe cîte două rînduri, pe rafturi construite din tavan pînă la podea şi de la peretele din stînga pînă la c
