Scriind despre eroarea de optiune al lui Heidegger din anii 30, deci despre momentul de cecitate in care acesta a vorbit despre „grandoarea istorica a nazismului”, Hannah Arendt observa ca filosoful german a fost prins in furtunile ideologice ale veacului douazeci. Nu gresea citusi de putin. Asemeni unui Lukacs, fascinat de dialectica marxista, Heidegger a imbratisat, pentru scurta vreme, un radicalism politic de dreapta ce s-a dovedit catastrofal. A contat in mare masura faptul ca multi intelectuali (de la Malraux si Sartre la Noica si Cioran) detestau liberalismul si valorile burgheze in general, blamate pentru ceea ce aparea drept mediocritate si filistinism. Revolutiile totalitare erau explozii apocaliptice inradacinate in mit, resentiment si disperare istorica. In „Cum am devenit huligan”, acel mic tratat de luciditate pe care Mihail Sebastian l-a publicat in anii 30, dupa scandalul provocat de prefata lui Nae Ionescu la romanul „De doua mii de ani”, era detectat faptul ca intre comunism si fascism existau afinitati esentiale legate de ostilitatea ambelor ideologii in raport cu drepturile omului si cetateanului. Marele sociolog Raymond Aron a definit drogul ideologic totalitar drept opiul intelectualilor.

Convinsi ca se situeaza de partea victorioasa a marilor confruntari istorice, multi intelectuali au fost prinsi in mrejele ideologiilor radicale. Mai intii revolutia bolsevica, apoi alte rupturi categorice in ordinea stabilita, au dus la adeziuni fanatice si pasiuni incandescente. A existat ceva cu totul nou in secolul douazeci: e vorba de combinatia dintre cultul stiintei, mesianism politic, utopism si voluntarism ideologic nemasurat. Logodna intre elite si gloata, examinata de Hannah Arendt in „Originile totalitarismului”, a asigurat formatiunilor revolutionare de dreapta si de stinga reazimul spiritual de care aveau atita nevoie, in pofida profesiu