Candidatura ASR, Printul Radu de Hohenzollern Veringen Duda, la presedintie si eventualul ei succes pot schimba din fundamente realitatea geo-politica a Uniunii Europene. In contemporaneitate, monarhia e o relicva. Cel putin, asa socotesc "monarhologii" mai indrazneti. Legitimitatea institutiei monarhice e similara, intr-un fel, cu aceea a cozii sau a apendicelui. Au fost de imens folos in pleistocen si neolitic; in post-modernitate, nu mai sint! Toata problema lui "homo sapiens" e, de la o vreme, sa le ascunda cit mai bine, in dosul nadragilor. Ma refer la coada si apendice. Pe de alta parte, ceea ce odinioara insemna fast, putere, judecata definitiva, mitologie a "regelui taumaturg", intr-un cuvint, monarhie, a devenit astazi, peste tot, rudiment, spectacol de umbre gaunos, caricatura, desertaciune. Si nu doar prin simplul efect al curgerii implacabile a timpului, ci, vai, uneori, prin insusi efortul disperat al mladitelor pseudo-princiare. Prestigiul e de doua feluri: al titlurilor si al faptelor. Titlurile te obliga. Daca ai titulatura de conte, nu poti participa la un spectacol de circ, in rolul gimnastului la trapez sau al poneiului. Daca esti marchiz, nu poti fi, in acelasi timp, jockey. Daca esti principe, nu poti fi, concomitent, sef de echipa la bucatarii din Agigea sau inginer de cadastru. Nici padurar in Apuseni. Poti, in schimb, sa participi la o vinatoare cu ogari si sa tii un soim viclean pe manusa. Asta, da, e permis. Intr-un fel, titlul mostenit iti dicteaza despotic modul de a fi. Nu mai detii nici o libertate. Nici o scuza. Dintre toti supusii lui Dumnezeu pe pamint, regele e cel mai putin liber. Despre prestigiul adus de fapte nu e locul sa vorbesc acum. Sa revin, prin urmare, la primul tip de prestigiu. El iti impune o pasivitate demna, o fixitate de papusa de ceara. Chiar daca nu mai este monarh, un rege e constrins sa priveasca de sus, cu suver