Adam Michnik spunea odată că marea lui speranţă după schimbările din 1989 a fost speranţa ca Polonia să ajungă o ţară „plicticoasă”, gri, fără circ, fără suspans, fără surprize. Era un apel la „normalitate”, adică la o aşezare a lucrurilor care exclude spectaculosul, scandalul, bazarul mediatic perpetuu. Firescul trece neobservat. Ca şi sănătatea. Abia ieşirea din această normă a discreţiei semnalează o disfuncţie, un pericol.

România e – şi la acest capitol –„altfel”. Ea reuşeşte performanţa de a fi plicticoasă în ciuda agitaţiei zilnice, în ciuda interminabilei hîrjoane întreţinute de politicieni şi gazetari. Zgomotele de pe scenă sunt, în mod paradoxal, adormitoare! Precaritatea, confuzia, bezmeticeala instituţională, jocul la preţuri mici, băşcălia ne-au devenit o a doua natură. Şi întrucît sosul în care fierbem zilnic e un amestec de dezordine şi meschinărie, ne-am obişnuit să-l socotim subînţeles: nu ne mai miră, nu ne mai sperie, nu ne mai amuză. Ne plictiseşte. Cu alte cuvinte, România se dovedeşte capabilă să facă pînă şi din circ ceva soporific.

Ne excită ceea ce ar trebui să ne plictisească şi ne plictiseşte ceea ar trebui să ne tulbure.

Ca spectator şi ca cetăţean, mă declar plictisit. Plictisit de cît de previzibilă este „noutatea” cotidiană. Aceleaşi portrete pe ecranele televizoarelor, aceleaşi opinii repetate pînă la manie, aceleaşi tabere, aceleaşi hărţuieli de cartier. Toţi liderii politici se întrec în „aroganţe”, sarcasm provincial, ironii mărunte. Atît au înţeles: că a face politică e a da mici spectacole de divertisment, „a te rupe în figuri” atîrnat de beregata adversarului. Preşedintele dă cu tifla, premierul dă şi el cu tifla, useliştii se zbenguie la putere împingîndu-i pe pedelişti la mantinelă, pedeliştii îşi administrează steroizi pentru a sfîşia cravata useliştilor. Toţi se ceartă cu toţi şi de o parte, şi de alta. Dar