Nimic nu era lăsat la voia întâmplării, atunci când era vorba despre o ceremonie la care urmau să participe familiile regală şi princiară ale României. Pentru serviciile religioase din Vinerea Mare şi din Noaptea Învierii, oficiate la catedrala mitropolitană, se anunţase în ziarele vremii – ca să ştie şi omul de rând care ar fi voit să mărturisească “Hristos a Înviat!” o dată cu Majestăţile şi Alteţele Lor - ţinuta obligatorie, de parcă te-ai fi dus la un bal la Palat.

Vineri, fiind zi de post mare, se recomanda “ţinuta de doliu”. Adică, “pentru civili: frac, cravată albă, mănuşi negre; decoraţiuni (marile cruci fără cordon); pentru militari: ţinuta de ceremonia (ofiţerii generali tunica cu gulerul roşu), decoraţiuni (marile cruci fără cordon)”. Asta în vreme ce pentru noapte de sâmbătă era recomandată ţinuta de gală, descrisă astfel: “Pentru civili: frac, cravată albă, mănuşi albe; pentru militari: ţinuta de ceremonie; decoraţiuni în formă regulamentară (marile cruci cu cordon)”.

Pentru doamne, lucurile erau ceva mai complicate. {i-n lumea bună, ca şi prin orice sat ori cătun din ţară, era valabilă cutuma aceea că în ziua de Paşti trebuie să îmbraci un lucru nou. Însă dacă o fetişcană din Muşcel ori din satele Vrancei muncise iarna toată ca să-şi coase o cămaşă nouă, cu altiţă pe umeri şi piepţi, cucoanele din protipendada bucureşteană se străduiseră din răsputeri să afle care sunt ultimele linii ale modei, sfătuindu-se cu modistele de la noul salon “Au bon gout”. Sau, cel puţin, citiseră cronicile de modă din publicaţiile vremii, semnate de Veturia (Universul), Nina (Ilustraţiunea naţională) şi Suzetta (Gazeta ilustrată).

Cuvântul de ordine al Paştilor de-acum un veac, cel puţin în ce priveşte moda feminină, avea să fie acesta: “Panieuri!”. Adică... “cochetele ridicături pe şolduri ale fustelor; cum se vede în desenele din jurnalele de modă”. @