Şi-a descoperit talentul încă de copilă şi a fost încurajată de părinţi să-şi urmeze vocaţia. Detestă comunismul şi nu suportă să vadă oameni suferind.

Născută în anul Revoluţiei, Roxana nu a apucat să aibă vreo amintire legată de comunism. Are însă o strângere de inimă, un fior straniu de-a lungul coloanei, ori de câte ori vede imagini din acele timpuri, de parcă ar avea o legătură greu de înţeles cu evenimentele de atunci. În traducere simplă pentru Roxana comunismul este echivalent cu suferinţa: aceea a părinţilor, obligaţi să o lase, deşi era un bebeluş de doar câteva luni în grija vecinilor şi să plece la muncă, a greutăţilor de tot soiul, a cozilor pentru orice. Ştie de la părinţi că au fost vremuri dure în care se învăţa la lumânare, se răbda de frig şi se preamărea cuplul Ceuşescu în cele două ore zilnice de program la care aveau acces.

Îşi pansa colegii de clasă

Roxana Chira a descoperit arta de a vindeca prin mişcare şi masaj de mică:„Îl masam pe tatăl meu şi-mi spunea că asta ar trebui să fac în viaţă, să ajut oamenii cu probleme". Şi în şcoală era un fel de soră medicală pentru colegi: „îi pansam de câte ori se loveau şi le dădeam algocalmin sau paracetamol pentru dureri sau febră de la punctul de prim ajutor pe care-l aveam în clasă", îşi aminteşte acum. Fire sensibilă, primele contacte cu mediul spitalicesc şi marea suferinţă a marcat-o la început: „să vezi tineri de 20 de ani pentru care efortul suprem, este să ducă mâna la gură, este extrem de dureros", spune Roxana. După o vreme de practică prin spitalele de recuperare a învăţat că trebuie să se protejeze împotriva suferinţei, să ia un soi de distanţă, care să-i permită să-i ajute pe aceşti oameni bolnavi. Şi a mai învăţat o lecţie, una de viaţă: „că cel mai important în viaţă este sănătatea. Nu contează dacă eşti slab sau gras sau alte detalii de acest gen, contează să