Stan C. Stan se internase la Sanatoriul din Predeal după ce-şi dăduse seama că nu se mai poate concentra. Un altul nu s-ar fi îngrijorat prea tare de pacostea ce căzuse pe capul său.

Stan C. Stan se internase la Sanatoriul din Predeal după ce-şi dăduse seama că nu se mai poate concentra. Un altul nu s-ar fi îngrijorat prea tare de pacostea ce căzuse pe capul său. În definitiv, nu era cine ştie ce mare lucru. Să zicem, de exemplu, că încerca să verifice dacă vînzătoarea de la taraba din piaţă nu l-a tras pe sfoară, dîndu-i restul un leu. Se apuca să calculeze (era o treabă simplă) cît ar fi trebuit să primească, scăzînd cît costa din cît dăduse femeii. Cîteva clipe mai tîrziu, mintea îi fugea într-altă parte şi el se pomenea întrebîndu-se dacă a tras uşa după el cînd ieşise din casă. – Am tras-o, sigur c-am tras-o, am auzit făcînd clanc!, zicea cu voce tare, spre nedumerirea femeii din faţa sa, care, înţelegînd, i-am tras-o!, se întreba, crucită, cui i-a tras-o boşorogul ăsta.

Stan C. Stan era însă om politic. Liderul unui partid de opoziţie, pe cale să ajungă la putere, de-ar fi fost să dea crezare sondajelor de opinie din ultimul timp. Victoria le surîdea – lui şi partidului – la orizont. O şi vedeau în braţele lor, şi de aceea îşi sporiseră atacurile împotriva Guvernului.

Or, tocmai acum picase nenorocirea cu slăbirea efortului intelectual.

Se găsea, de exemplu, la tribuna unui miting transmis în direct de televiziuni. Lovea Guvernul în plină figură. Pac!, un pumn în nasul obraznic. Asistenţa se prăbuşea în aplauze cu urale. Pac!, un picior în testicule. Asistenţa leşina de fericire.

Şi tocmai cînd spunea, cu pumnul ridicat ameninţător, aţi minţit poporul făgăduind o pensie de..., în locul sumei de..., îi apărea o jună despuiată care se interesa, provocator: Îţi plac sînii mei?, mi-am pus silicoane.

– Nu-mi plac!, zice