Ideea că simpla orientare politică, de stânga sau de dreapta, este un factor de progres sau regres a avut și are o atracție specială pentru români. Poate pentru că multă vreme nu a existat opțiune politică reală, iar opțiunea impusă s-a dovedit dezastruoasă. Istoria recentă influențează puternic atitudinile și valorile unei comunități; pentru noi, istoria recentă a rămas în bună măsură istoria unui enorm experiment al stângii totalitare, ale cărui rezultate le trăim azi. „Omul nou” nu a rămas un proiect de laborator; el a fost creat și multiplicat în milioane de exemplare. Dezrădăcinat, fără convingeri proprii, oportunist și grobian, el populează încă, în bună măsură, parlamentul, presa și afecerile.

Pentru mulți români, totalitarismul bolșevic a compromis ideea că stânga politică în ansamblu ar avea ceva bun de oferit. Mai mult, extrema stângă e adesea considerată reprezentativă pentru esența stângii; ca atare, mișcările social-democrate sau socialiste sunt privite cu suspiciune și „demascate” drept cripto-comuniste sau (cel puțin) inacceptabil de tolerante față de facțiunile extremiste. (Notă: nu neg că unele mișcări de stânga chiar sunt cripto-comuniste. Eu mă refer însă la un anumit tip de evaluare globală a stângii, inclusiv a celei occidentale). Atitudinea față de extrema dreaptă e mult mai ambiguă. În pofida derapajelor și exceselor din perioada interbelică, extrema dreaptă nu a devenit obiectul unei traume sociale transportate în prezent. Dimpotrivă, figurile sale marcante au căpătat o aură de martiri, datorită modului în care au fost (mal)tratați de puterea instalată în 1946. Perfect explicabilă în contextul tragediei lor personale, această aură a fost extinsă și asupra ideilor lor. Raportarea la extrema dreaptă continuă să fie marcată de acest sindrom al martiriului purificator, care face imposibilă o discuție argumentată și detașată. Or, ideile n