Virginia Mirea, în unul din multele roluri ce i-au fost încredinţate în dipticul teatral „Îngeri în America” / Foto: Adriana Grand O impresionantă poveste despre existenţă în lumea de astăzi, în care scara valorilor s-a inversat, propune Victor Ioan Frunză în dipticul de la Teatrul Metropolis „Îngeri în America”. Creatorul a montat cele două piese – „Sfârşitul lumii e aproape” şi „Perestroika” –, scrise în anii ’90 de americanul Tony Kushner, în aşa fel încât produsul scenic să fie văzut două seri consecutiv, deşi fiecare parte reprezintă un spectacol în sine. Să vezi acest text integru, în profunzimea lui, pe scenă este o surpriză, mai ales că multă lume are tendinţa să-l minimalizeze, luând în considerare strict tema spectaculoasă care este maladia SIDA, aşa cum crede Frunză. Or „Îngeri în America” are diverse teme, predominantă fiind, desigur, cea a intoleranţei faţă de cei care sunt altfel decât restul lumii. Sunt abordate şi teme politice actuale, teme existenţiale.
Textul (ambele piese), situat între primele zece texte dramatice ale secolului al XX-lea, vorbeşte şi despre tată şi fiu, într-un mod cu totul aparte, şi despre relaţia mamă – copii, şi despre divinitate. O astfel de „policromie existenţială”, poate să atragă publicul, crede creatorul. Şi are dreptate.
El şi echipa au pregătit spectacolul îndelung, pentru că este vorba de o simfonie care se cântă în două seri şi e un lucru deosebit de dificil. A tăiat foarte puţin din „capodopera” lui Kishner. Dar, aşa cum îl ştim, Frunză a lăsat o amprentă destul de personală asupra textului din scenă, mai ales că aceste piese arată ce se întâmplă cu avangarda când trece timpul. În opinia sa, valoarea textelor, scrise la începutul anilor ’90 (dar acţiunea este plasată în partea a doua a anilor ’80), se îndepărtează de actualitatea imediată, de aspectul documentar şi îşi deschid unive
