“Credeţi în Dumnezeu ?” întreabă judecătorul înainte ca martorul să depună jurământul. “Nu, doamna preşedintă, nu mai cred. Am avut un accident vascular cerebral şi de atunci mi-am pierdut credinţa”, răspunde bărbatul din faţa magistratului. Este trecut de cincizeci de ani şi vorbeşte moale, cu pauze lungi între cuvinte. Boala l-a dărăpănat, se simte în fiecare gest. Rezistă anevoie în picioare, cu mâinile agăţate strâns de pupitru. Mă încurcă niţel mărturisirea, fiindcă suferinţa, ştiam eu, apropie omul de divinitate, nu îl depărtează. În durere, făptura umană descoperă evlavia, vecinătatea sfinţilor, şi ia calea bisericii. De data aceasta, insul pocit nitam-nisam de nenoroc a ales să se despartă de Cel de Sus. Păi, ce era să facă, nu El i-a trimis nenorocirea ? Cum să uite că într-o clipă numai a ajuns aproape legumă, cum ? Altul i-ar fi mulţumit zi şi noapte că L-a salvat din marea încercare, chiar dacă supravieţuirea presupune umilinţă. Martorul acum ateu a înţeles să se revolte şi să-l înfrunte pe Atotputernicul, căci acolo se hotărâse mutilarea destinului său. Înainte de clipa aia nenorocită era sănătos şi vânjos, milostiv şi generos, nu hulise vreodată rânduielile creştine, aşa încât nu pricepea în ruptul capului ce vină trebuia să plătească. Trăise cu convingerea că fapta bună va atrage întotdeauna răsplată pe măsură, dar se înşelase. Şi de aceea nu mai găsea în sinea lui resurse să ierte nedreptatea ce-i stricase sufletul şi trupul.
Vine o zi în care simţi o stranie senzaţie. Se face că sufletul ţi se mută în alt corp, din ce în ce mai ostenit. Toate devin amintiri, sprinteneala de altădată, robusteţea, rezistenţa, prospeţimea, toate ! Noua carcasă îţi e străină şi ostilă, refuză cu încăpăţânare să-ţi intre în voie. Este şi nu este a ta. O iei cu binişorul, dar degeaba, nu dă niciun semn că ar ceda. Te recunoşti cu greutate, cu strângere de
