Şedinţele de Guvern au deja un istoric şi o personalitate desprinsă din aceea a celui care a deţinut, pentru mai scurtă sau mai lungă durată, acest mandat. N-am să mă refer, în aceste rânduri, decât la extreme.
Cele mai pitoreşti şedinţe de Guvern au avut loc pe timpul în care proaspăta „stea” ţărănistă, Victor Ciorbea, fusese transferat, cu arme şi bagaje, de la Primăria Capitalei la Palatul Victoria. Guvernul Ciorbea a fost, se pare, unicul cu adevărat „democratic”, fiecare componentă a coaliţiei făcându-şi propriul program în cadrul unui executiv practic lipsit de busolă. Victor Ciorbea, fără funcţii în partidul său, trebuia să îşi exercite autoritatea asupra şefilor de partide. Adică să traseze sarcini lui Stoica (şeful liberalilor), lui Roman (şeful democraţilor) şi şefilor săi din partidul ţărănist. Lucru, desigur, practic imposibil. Acest deficit de calitate se revanşa prin cantitate: şedinţele de guvern începeau pe la ora 10 dimineaţa şi se sfârşeau târziu în noapte, când nici nervii de oţel premierului nu mai rezistau. De-a lungul şedinţei, unii miniştri plecau şi veneau de câte trei ori, vâzându-şi între timp şi de alte treburi. Cei mai „titraţi” îşi trimiteau adjuncţii sau secretarii de stat. Orice problemă se lălăia cât se poate şi rareori la finele şedinţei se putea bifa vreun punct rezolvat. Şedinţele de guvern ale lui Ciorbea au rămas în memoria participanţilor ca nişte maratoane ale ineficienţei, instituţia guvernamentală plonjând într-un veritabil haos, mai ales în lunile de după pensionarea forţată a bătrânului Columbeanu, care trăgea sforile birocratice acolo încă de pe vremea lui Dej.
La polul opus s-au situat şedinţele de guvern conduse de Adrian Năstase. Mână de fier şi bun organizator, acesta nu lăsa nimic la întâmplare. Capacitatea sa de a rămâne pe scaun până la epuizarea generală i-a terorizat pe mulţi dintre miniştri, dar nimeni
