Intre televiziune si limba romana s-a inchegat de ani buni o relatie nu foarte diferita de cea dintre calau si victima. Din nefericire, lucrul acesta s-a petrecut intr-o perioada in care normal ar fi fost ca limbajul televiziv sa evolueze, nu sa dea inapoi. Daca pe vremuri lucrurile erau limpezi – existau doar doua ore de emisie, in care oameni cu insarcinari precise „vegheau neabatut“ ca nu cumva sa miste cineva in frontul catodic –, in prezent televiziunile sint populate de angajati care si-au asumat misiunea nepedepsita de a suplicia prin sabotare insasi limba in care se exprima. Iar aici nu ma refer la scapari, stingacii sau probe de ignoranta, ci la ceva mult mai grav. Este vorba de transformarea limbii dintr-un instrument viu intr-un ansamblu de formule previzibile si siciitoare. Este vorba de aparitia asfixianta a unei pletore de clisee si poncife. Este vorba de vehicularea sablonarda, inertiala si neobosita a acelorasi si acelorasi expresii.
Este vorba, in cele din urma, de o lipsa masiva de interes fata de telespectatorii care asteapta si altceva in afara informatiei brute.
Scriu aceste rinduri dupa citeva seri in care am urmarit programele de stiri ale mai multor televiziuni, indeosebi dialogurile dintre redactorul din studioul central si reporterul de teren. Marturisesc in primul rind ca m-am simtit ca un intrus mizerabil. Am avut impresia ca trag cu urechea la mici suete pe care respectivii le purtau pe marginea unor subiecte pur particulare, la care nimic nu ma indrituia sa am acces.
Nici macar plata taxei de cablu. La TVR, Dana Razboiu si Mihai Constantin stateau la taclale cu Adrian Boioglu. „Adi, ce se mai aude cu romanii intorsi din drum in Spania?“ „Dana, Mihai, informatiile sint contradictorii“. La Antena 1, Alessandra Stoicescu si Lucian Mindruta taifasuiau cordial cu Maria Coman. „Ai noutati de la Guvern, Maria?“