Avem toate temeiurile să credem că pregătirea colacilor precede cu mult istoria cuvântului, care nu e, defel, scurtă. Astfel, în pictura murală din templele egiptene descoperim mereu forma inconfundabilă a colacilor, printre ofrandele dăruite zeilor. Să fi fost nişte aranjamente florale, o pastă de linte (humus) aranjată în acest fel sau colacii noştri tradiţionali, cine poate şti? Cert este că în momentul în care oamenii au renunţat la vânătoare şi la culesul fructelor sălbatice (activităţi care presupuneau un nomadism ponderat şi sezonier) şi au început să cultive pământul, devenind, aşadar, sedentari, se înmulţesc dovezile ofrandelor cerealiere.
Etimologia ne demonstrează că acest cuvânt a parcurs un drum îndelungat, din Semiluna fertilă din Orientul apropiat, unde marile fluvii favorizau recolte îmbelşugate de grâu şi alte cereale. Cuvântul colac, la singular, provine din ebraicul Challah sau hallah, termen folosit pentru prima dată în Biblie, atunci când Dumnezeu le-a poruncit fiilor lui Israel ca atunci când se întorc în Ţara Sfântă, înainte de a mânca din pâinea acelor ogoare, să dea ca ofrandă prima pâine dospită, challah; aceasta, pentru a putea mânca din pâinea acelui tărâm pentru totdeauna.
Cât de importante erau cuvântul şi realitatea pe care o reprezenta o demonstrează faptul că această vorbă a străbătut secolele, a trecut mările şi munţii şi a ajuns la noi aproape neschimbată. Grecii i-au spus kholax, iar bulgarii, kolaci sau kolo, adică rotund. De altfel, prin Ardeal se spune şi azi la mămăligă coleaşă, din aceeaşi rădăcină lingvistică paleoslavă.
Covrigi, colaci şi colăcei
La români există un întreg meniu cerealier funerar, iar colacul pare-se că, alături de colivă, a avut mai întâi această destinaţie alimentară, legată de sensurile dintâi biblice, de ofrandă. Românii mai pregătesc, de 9 martie, şi sfinţişorii sau m