Sunt suficiente argumente pentru ca momentul de ieri sa fi fost abordat intr-o maniera fireasca. Din nefericire, clasa politica a transformat acest moment intr-un dezgustator spectacol al inghesuielii la dedesubturile Licuriciului cel Mare. Puterea a pretins ca doar ea are dreptul la Licurici. Prin vara, cand Gabriel Stanescu a dezvaluit deja celebra snoava a lui Traian Basescu cu Licuriciul cel mare, s-a starnit un scandal de proportii.
Unii l-au condamnat pe jurnalist, pentru ca a dat publicitatii un taifas purtat cu seful statului la Restaurantul
Golden Blitz, avand martor activ, printre altii, si un zdravan pahar cu whisky.
Altii si-au exprimat indignarea fata de limbajul mai mult decat desucheat al unui politician caruia cel mai inalt post in stat ii cerea oarece bune maniere.
Nimeni n-a sesizat adevarata esenta a afacerii: exprimarea intr-un limbaj de bordel a unei viziuni de politica externa in Romania lui 2005.
O viziune potrivit careia marea noastra problema e de a alege intre un singur Stapan mai mare si mai multi Stapani mai mici. O viziune valabila pentru Romania anilor imediat postdecembristi, cand pana si popasurile unor dame de companie in Bucurestii Dambovitei provocau emotii nationale daca erau din Occidentul jinduit. Aberanta azi, cand Romania poate si trebuie sa trateze de la egal la egal cu Marile si micile Puteri ale lumii.
Vazand atmosfera de raia turceasca in care a fost primita la Bucuresti trimisa Sultanului de la Washington DC, romanii vor fi exclamat: A venit Licuriciul cel Mare! sau, ma rog, avand in vedere sexul oaspetelui: A venit Licuricea cea mare!
Cunoscatorului intr-ale istoriei romanilor momentul de ieri nu-i va fi starnit nici cea mai mica tresarire. De sute de ani, pe aceste meleaguri soseste din cand in cand un trimis al turcilor, al rusilor, al francezilor, al nemtilor, al sovietic
