nu funcţii, ci vocaţii Identificarea exclusivă a Bisericii cu structurile sale clericale este o confuzie frecventă, născută din mefienţa nocivă a unei mentalităţi secularizate. În definiţia sa teologică, ecclesia nu este atît o instituţie, cît un eveniment euharistic cu deschidere eshatologică. De aceea, apartenenţa la Biserică n-ar trebui gîndită în termeni instrumentali, definindu-şi funcţiile de conducere prin puterea discreţionară pe care-o exercită asupra mulţimii. Clerul nu reprezintă o "castă" birocratică sau o structură autocratică într-un corp de reflexe bine rutinizate. Sacerdoţiul, mai degrabă, reprezintă totalitatea vocaţiilor creştine individuale, confirmate comunitar şi angajate în orizontul unei duble responsabilităţi, civice şi ecleziale. Contemplată evanghelic, preoţia este pastorală, mistagogică şi terapeutică, fiind străină de "profesia" unui intendent obligat să presteze "contra cost" servicii religioase. Pe scurt, marca preoţiei trebuie interpretată iconic, iar nu administrativ. Clericalizarea reprezintă o patologie a vieţii ecleziale. Ea se caracterizează printr-o adîncire alarmantă a distanţei dintre feţele bisericeşti şi credincioşii creştini botezaţi în numele Sfintei Treimi. Mai precis, acumularea de funcţii ecleziastice - într-o lume care pune tot mai mult accentul pe competenţa pragmatică şi specializată - este un simptom tipic al clericalizării. Cînd un episcop sau un preot ajunge responsabil pentru tot ceea ce se întîmplă în biserica pe care o păstoreşte - fiind nu doar actor principal al vieţii cultice, ci şi responsabil unic pentru cateheza laicilor, cenzor discreţionar al iniţiativelor editoriale, manager neinstruit al programelor sociale sau "patron" fără inspiraţie al artei ecleziale - harismele poporului lui Dumnezeu sînt inevitabil marginalizate. Credincioşii care sînt "doar" botezaţi şi participă la tainele Bisericii ajung să suf