Creştinismul este religia cristocentrică prin excelenţă – şi, prin aceasta, este singura dintre marile religii ale lumii care este, în acelaşi timp, teocentrică şi antropocentrică. În centrul revelaţiei creştine se află Persoana Cuvîntului Întrupat, Isus Cristos. Totuşi, dacă vrem să pătrundem în spi­ritualitatea lui Isus, va trebui să mergem mai departe şi să vedem care este cea mai semnificativă Persoană din punctul său de vedere. În această Persoană va trebui să vedem şi finalitatea propriei noastre spiritualităţi creştine, chiar dacă ea se află deopotrivă în Hristos, „plinătatea întregii revelaţii“. Răspunsul privitor la Persoana pe care o reprezintă şi o dezvăluie Isus poate fi exprimat în cuvintele unui teolog dominican, Emma­nuel Durand: „caracterul cristocentric ireductibil al revelaţiei este în acelaşi timp ordonat înspre o teleologie paternă. Dacă Hristos este într-adevăr figura centrală şi decisivă a întregii economii istorice a revelaţiei, el nu este totuşi scopul său ultim“*. Prin Evanghelia după Sf. Ioan, ne este comunicată, într-o mai mare măsură decît prin Evangheliile sinoptice, revelaţia că Persoana cea mai semnificativă pentru Isus şi Cel căruia i se adresează în modul cel mai intim în rugăciune este Tatăl său. Deşi revelarea Tatălui este indirectă, fiind mediată de Fiul, prin care se realizează şi epifania întregii Treimi, Tatăl apare ca principiul creaţiei şi al oricărei lucrări divine şi ca finalitatea eschatologică ultimă. Caracterul indirect al revelării Tatălui, a cărui prezenţă trebuie primită prin Isus (In 12,44), plasează figura sa în misterul cel mai inaccesibil înţelegerii noastre. Tatăl este „radical ascuns“, spre deosebire de Fiul, care ni se dezvăluie, şi de Duhul Sfînt, care ne este oferit în dar. Singurul chip revelat al Tatălui este cel al Fiului (In 12,45). Nu îl putem cunoaşte pe Tatăl decît prin Fiul – şi numai dacă deveni