Legendarul sportiv a dezvăluit pentru „Adevărul“ ce l-a motivat de-a lungul unei cariere în care a obţinut patru titluri olimpice şi nouă mondiale.
Un monument al sportului românesc, Ivan Patzaichin vorbeşte despre o carieră în care singurul său ţel a fost victoria, iar orice înfrângere s-a transformat într-o motivaţie suplimentară pentru următorul succes. A plecat acum doi de la lotul naţional de caiac-canoe şi de la Dinamo, clubul unde are ridicată o statuie, dezamăgit de oameni pe care i-a adus lângă el şi în care a avut încredere. În prezent, a pus pe picioare un proiect, „Rowmania", prin care vrea să ofere ceva înapoi comunităţii de unde a plecat acum 45 de ani.
Citiţi şi:
Patzaichin a lansat Festivalul Bărcilor cu Vâsle
Tulceanul care a dat viaţă canotcii lui Patzaichin! GALERIE FOTO
„Adevărul": Când v-aţi suit pentru prima oară într-o barcă?
Ivan Patzaichin: Să fiu sincer, nici nu mi-aduc aminte. Urcatul în barcă era necesar, pentru că satul unde m-am născut, Mila 23, se inunda de două-trei ori pe an, primăvara şi toamna obligatoriu. Abia după 1989 s-a construit un dig de protecţie. Astfel, ca să merg la vecini, la prieteni, să mă joc, trebuia să mă deplasez cu barca. La şcoală mergeam cu „maxi-taxi", o barcă mai mare care aduna copii şi după ore îi aducea înapoi acasă. A fost o necesitate şi am început să vâslesc din instinct, cu orice.
Ce s-ar fi întâmplat cu Ivan Patzaichin, dacă rămânea în satul natal?
N-aveam altă şansă decât să fiu pescar. Obişnuiesc să glumesc spunând că cel mai mult puteam fi pescar fruntaş, mai sus n-aveam unde să ajung. Dar toată copilăria mea am visat că la un moment dat voi pleca. Aveam un profesor la fizică, Bumbulea Dumitru, îmi plăcea mult de el şi datorită lui am vrut să mă fac profesor. Dacă vedeam avioane zburând deasupra Deltei îmi imaginam că o să ajung a