Splendidă dimineaţa de toamnă în Ploieştiul meu. Una dintre acele dimineţi în care, vorba poetului, toamna îţi acoperă inima cu ceva. Fac cîţiva paşi pe străzile copilăriei mele, gîndindu-mă la ceea ce s-a întîmplat aseară. E vorba despre şedinţa grupurilor noastre parlamentare. Revenit din plimbare, mă întîlnesc cu 10 – 15 ploieşteni veniţi în audienţă, la cabinetul meu parlamentar. Ca de obicei, nu-mi pot reprima senzaţia distanţei cosmice dintre problemele lor, problemele reale ale unei vieţi obişnuite, şi agenda politică. Locuri de muncă, bani, locuinţe, ajutoare, sponsorizări, dar şi autorizaţii de construcţie, procese care se eternizează, bănci absurde ori branşamente la reţeaua de apă. Fac tot ce pot să-i ajut şi, ca de fiecare dată, am frustrarea că nu le pot rezolva problemele imediat şi pe de-a întregul. Dau telefoane, scriu adrese, insist, pledez – rezolvarea problemelor lor este mereu în puterea altuia. Uneori am succes, alteori nu. Dar sentimentul pe care mi-l dă simplul fapt că mă implic de partea lor este reconfortant şi, în sine, motivant. Ca niciodată, cîţiva dintre ei vor să discutăm politică. Mă întreabă despre atitudinea mea din şedinţa grupurilor parlamentare. După audienţe, găsesc pe telefonul mobil zeci de apeluri ratate, mai toate de la jurnalişti dornici să discute cu mine despre şedinţa de ieri. Pentru că există o oarecare curiozitate, spun, în cîteva vorbe, esenţialul în ceea ce mă priveşte. Am optat, argumentat şi votat pentru ca premierul, împreună cu guvernul său, să-şi depună mandatul şi să trecem neîntîrziat la constituirea unui alt guvern, bazat pe aceeaşi majoritate. Argumentele sunt multe, dar esenţialul este că numai un nou proiect politic (adică guvern cu ministere puţine, cu feţe noi şi, mai ales, cu idei şi abordări noi) ne mai poate aduce relansarea. În plus, nimic nu poate mobiliza mai bine această majoritate