Ma opream din loc in loc, la chioscuri, sa intreb de tigari. "N-avem", raspundeau vanzatorii, pufaindu-mi ironic in nas. Ei aveau tigari. Eu n-aveam curaj sa-i intreb de unde le cumparasera. Am lasat Oradea si am plecat spre Moneasa, dupa ce, cu o zi inainte, cu ajutorul colegilor de breasla, bihorenii aflasera de prezenta noastra printre ei. Si, cu mic, cu mare, trecut-am in alt judet, spre noua etapa: Moneasa. O parte dintre noi hotaraste sa mergem pe o scurtatura, pe un drum netrecut pe nici o harta. Proasta alegere am mai facut! Drumul e unul forestier, cu pietris din loc in loc. De atatea zdruncinaturi ni s-au intors stomacurile pe dos. Viteza maxima e vreo 10 km pe ora. Ne mai oprim din cand in cand sa ne uitam sub masina, de unde se aude un zgomot ingrijorator. De parca ne-am pricepe! Dupa vreo doua ore am ajuns la capatul celor 25 de km, am intrat pe asfaltul din Moneasa care ni s-a parut un fel de paradis rutier.
E seara. Nici n-ajunsesem bine in statiune, ca si incepusem s-o urasc. Pai ce motiv poti avea sa urasti niste locuri asa de frumoase, cu aer ionizat negativ, in care orice muritor ar fi fericit sa traiasca sau sa moara? Pai simplu. Se scumpeau tigarile a doua zi si toata suflarea micilor comercianti locali dosise tutunul in asteptarea preturilor mai umflate. Si uite-asa, dadeai cu tunul prin statiune fara sa gasesti firicel de tabac. Urlau plamanii, nu altceva. Era intuneric, mergeam pe soseaua care taie in doua asezarea, incercand sa evit cadavrele broastelor turtite de masini, pe care le vazusem mai pe lumina. Ma opream din loc in loc, la chioscuri, sa intreb de tigari. "N-avem", raspundeau vanzatorii, pufaindu-mi ironic in nas. Ei aveau tigari. Eu n-aveam curaj sa-i intreb de unde le cumparasera.
Asa ca trebuia sa fumez tigarile lui Cristian, ale Ruxandrei si ale lui Marin, care avusesera inspiratia sa-si faca un stoc consisten
