După o carieră de scriitor de peste patru decenii, Nora Iuga susţine că a face literatură înseamnă a sta departe de rutină şi de dogmă. Din mai multe burse de creaţie în capitala Germaniei a rezultat volumul „Berlinul meu e un monolog“, publicat la Cartea Românească şi lansat luna aceasta la Bucureşti.

„Adevărul": Când aţi văzut prima oară Berlinul, personajul cărţii dvs.?

Toate iubirile au un parcurs aproape identic. Cu oraşele e cam la fel cum e cu bărbaţii, cu pisicile, cu cărţile, cu florile de pe balcon.... La început e ca la teatru când, în plin întuneric, se ridică deodată cortina şi vezi, intri în iluzie ca în propria ta casă... Ăsta e extazul! Când începi să înveţi numele străzilor, numerele autobuzelor care te duc la Charlottenburg sau la Koeningsallee, că la Dollinger e cea mai bună Käsekuchen (prăjitură cu brânză) şi la Arkade, vitrina cu iepuraşi vii şi, în faţă, lângă chioşcul cu Berliner Curry­wurst, flaşneta pictată cu sirene.... şi mai ales când ştii sigur că doamna din S-Bahn care-ţi zâmbeşte dulce, după ce-i spui că vii din România, se încruntă brusc şi seamănă cu statuia lui Bismark, începi să simţi că, de fapt, scena aia mirifică de la început ar fi fost mai bine să fi rămas în spatele cortinei.

Când aţi descoperit cu adevărat oraşul, în care aţi avut mai multe rezidenţe?

Citeşte şi:

Vârfurile de export ale culturii române

Nora Iuga: „Oskar Pastior a trăit sub teroarea tăcerii“

Berlinul e de două feluri şi e la fel de adevărat şi pe faţă, şi pe dos, ca un palton cu două feţe. Primul a fost cel la prima vedere, cel instantaneu ca un „coup de foudre", cel din exteriorul meu, care mă îmbrăca în frumuseţea lui, pregătindu-mă pentru platoul de filmare... mirajul era mare, mi se citea în ochi, iubeam tot şi eram iubită de toţi. Mă îndrăgosteam de stilul Bauhaus, de dormitorul care avea acelaşi mobilie