Grosul românilor a aflat despre SIDA din filmul „Philadelphia” (1993). Sursa: Zoltan Lorencz
Ca de obicei, impactul unui film hollywoodian a fost mai mare decât realitatea de sub ochi; în aceeaşi perioadă, eram confruntaţi cu o latură hidoasă a moştenirii ceauşiste: mii de copii infectaţi cu virusului HIV în spitalele comuniste.
Pe atunci, seringile de unică folosinţă erau socotite un moft. Se dona sânge fără analize preliminare (studenţii de pe vremea lui Ceauşescu îşi amintesc de motivarea absenţelor pe bază de donat sânge). Iar în orfelinatele anilor ‚80, cei mai mulţi copii erau cu adevărat abandonaţi, fără de speranţă, în voia sorţii, ca într-o teribilă lege a junglei în care supravieţuiau doar cei mai puternici şi mai norocoşi.
În asemenea condiţii, rezultatele analizelor care au început să fie făcute după 1990 au fost şocante: mii de copii nevinovaţi fuseseră însemnaţi cu un virus cu care, într-o lume civilizată, n-ar fi trebuit să se întâlnească. Sistemul medical ceauşist n-a plătit niciodată pentru această crimă. Au plătit însă toţi acei copii care s-au aflat condamnaţi şi n-au ştiut de ce. Fiecare e o poveste în sine, o dramă consumată în tăcere, o versiune dureroasă a întrebării „de ce?”. Unii au fost abandonaţi după ce s-a aflat blestemul din sânge. Abandonaţi de părinţi, de colegii de la şcoală, de profesori, de comunităţi, lipsiţi de speranţă. Au fost priviţi cu prejudecăţi, cu teamă, cu repulsie, cu dispreţ. Ca şi cum ei n-ar fi fost victime, ca şi cum ar fi fost de vină.
Dar toate poveştile de viaţă, oricât ar fi de dureroase, au în ele ceva bun. E jumătatea de pahar pe care o vede optimistul. E acel „binele învinge” în care trebuie să crezi până la capăt. Povestea aşa-zisei „generaţii HIV” e un exemplu că aşa e. De obicei, când afli că a mai apărut un ONG care, spui, se ocupă, „chipurile”, de copiii