Fie că are „carte“, fie că n-are „carte“, frustrările îl ating pe bietul român. Să începem cu cei care n-au prea iubit „cartea“ şi care nici n-au „proptele“ spre a se pune la adăpost de vremurile grele. Sistemul de învăţămînt românesc şi degringolada valorilor din ultimele două decenii au făcut ca mulţi, mult prea mulţi români să nu se prea omoare cu cele ale învăţării. Aşa că femeile sfîrşesc în cazurile nefericite la „tarabe“, în cazurile fericite în cine ştie ce „birou“ al unei administraţii gata oricînd să absoarbă pilele, chiar şi atunci cînd nu are nevoie de funcţionare. Bărbaţii ajung faianţari buni la toate şi, punct de onoare: bodigarzi. Ce mîndrie! Chiar dacă îi ocolesc astfel de „profesii“, îi recunoaşteţi foarte uşor datorită atitudinilor afişate: chipuri plictisite, scîrbite de toţi şi de toate, răspunsuri agresive – gen „adică faci pe deşteptu’ cu mine“, priviri oblice şi cu subînţelesuri, depresii de viaţă ratată, oftaturi de „dacă-l ascultam io pă tata“ etc. Încercaţi, de pildă, să-i cereţi ceva din galantar unei femei care ar fi vrut să fie „ceva“ şi-a ajuns doar „vînzătoare de ceva“, că daţi de necaz: fie ţi se spune că „pe acolo nu se trece“, fie îţi trînteşte marfa în răspăr, murmurînd printre dinţi preţul, preocupată să se întoarcă la ţigară, sticla cu cola şi punga cu seminţe. Chiar şi atunci cînd are propria „tarabă“, şi deci interesul să-şi vîndă marfa şi să scoată oareş’ce profit, atitudinea asta de „ratată a vieţii“ n-o părăseşte: politeţea este o pasăre rară, educaţia aşijderea, şmecheria, în schimb, are mare trecere. Bărbaţii par mai împăcaţi cu soarta, şi consoarta, şi se strecoară cît pot de uşor printre faianţă, ţevi, chiuvete, gresie, parchet, zugrăveală, ce-o fi, important este să iasă ceva pentru ziua de mîine. Mai silabisesc din cînd în cînd titlurile de prin ziarele de scandal, privind cu jind la sînii dezgoliţi, gîndind la cî