Am plecat din Centrul de cercetări ştiinţifice de pe şoseaua Olteniţei la Inspectoratul (ulterior Direcţia) de cultură a armatei din clădirea încă în finalizare a Ministerului Apărării Naţionale M100, la sfârşitul verii lui 1991, dintr-o uriaşă naivitate: dându-mi seama, pe bună dreptate, că ingineria nu era deloc rostul vieţii mele, am crezut că astfel voi putea studia sculptura la Facultatea de arte plastice, rămânând în continuare ofiţer.

Fusesem încurajat în acest sens de Vasile Parizescu, pictorul şi colecţionarul, care, fost militar fiind, m-a recomandat inspectorului general pentru cultură în armată, colonelul Teodor Mateescu, fost activist comunist în Consiliul Politic Superior al Armatei, secretar al UTC, dar mult mai deschis la minte şi omenos decât alţii. Mateescu fusese de bună credinţă promitându-mi studiile de sculptură, pentru că, în aceeaşi perioadă, viitorilor mei colegi de la Secţia de Operaţii Psihologice din SMG le fuseseră aprobate studii la zi la facultăţile de sociologie, psihologie şi jurnalism. Totuşi, chiar dacă în armată exista un Studio de Arte Plastice ce producea picturi, sculpturi şi grafică pentru MApN (decoraţii de interior şi cadouri de protocol), condus de un pictor cu suflet mare şi anume colonelul Gheorghe Ioniţă (venea şi el tot ca mine din viaţa civilă pentru un salariu mai bun şi sigur), întreţinerea unui ofiţer într-o structură centrală a ministerului doar pentru sculptură era totuşi o utopie mult prea mare. Greşisem flagrant şi urma să plătesc pentru asta patru ani.

Nu mi-a trebuit prea multă vreme pentru a-mi da seama că mă aflam în mijlocul unui colectiv de ofiţeri superiori (colonei, locotenent-colonei şi maiori) care făcuseră toţi parte din defunctul Consiliu Politic Superior al Armatei, pe funcţii în care nu avuseseră şansa de a se compromite prea mult pentru a fi trecuţi în rezervă, precum colonelul Teodo