Omul vechi, omul perimat, omul tragi-comic, omul stânjenitor de înapoiat, cu credinţele, morala, tradiţiile, convenţiile lui, a murit.

El a dispărut în istorie. A rămas în istorie, în muzee, pe ici pe colo prin zonele rurale, dar şi acolo sub o formă deja alterată.

A dispărut însă şi cu meseriile, cu muncile pe care ştia să le facă, cu concreteţea lui dată de aproape perfecta adaptare la realitatea vieţii.

Omul nou este astăzi majoritar. Este un om fără trecut – pe care l-a refuzat, l-a blamat, de care îi e ruşine, pe care îl consideră inferior prezentului, tot aşa cum omul vechi îi pare un soi de pitecantrop – un om cu doar două dimensiuni pentru că pe a treia a renegat-o. Este omul virtual, omul ecran.

Un om mai talentat şi mai calificat ca niciodată – aşa cum îi cere societatea pe care a creat-o – dar inutil. Un om handicapat – susţinut de prea multe “cârje” tehnice, care atunci când nu mai funcţionează, îl lasă ca o meduză pe o plajă însorită – un om mai expus ca niciodată pericolului extincţiei – mai precis autoextincţiei.

De ce a reuşit omul vechi, aşa înapoiat şi ridicol, cum era, să treacă prin atâtea milenii de istorie vitregă?

Pentru că avea calificările necesare pentru acest lucru: ştia să producă hrana şi celelalte câteva lucruri necesare vieţii: un sălaş, nişte haine, nişte unelte simple.

Pentru că era modest, realist.

Şi pentru că era puţin numeros.

De ce riscă să dispară omul nou?

Pentru că, deşi e mai talentat şi mai calificat ca niciodată, este cel mai inutil. Calificările lui sunt, în raport cu viaţa reală, cu nevoia de alimente, de apă, de căldură şi de dragoste, virtuale, false, neadevărate, perfect inutile, ba chiar dăunătoare.

Pentru că este răsfăţat, este un Domn Goe universal.

Şi pentru că aşa fiind, este prea numeros.

Omul nou are telefoane, calculatoare, maşini, televizoa